Despre scrierea incluzivă

În trend cu toate mişcările de eliberare de toate felurile, pentru ca omul – femeia, bărbatul şi non-definitul – să nu se simtă discriminat-ă-(?), în Hexagon se desfăşoară o mare dezbatere asupra limbii scrise-vorbite, în care a simţit că trebuie să ia atitudine chiar venerabila Academie, publicând un comunicat ce se vrea clarificator. Deocamdată, pe meleagul carpato-danubiano-pontic nu au ajuns ideile pline de generozitate şi originalitate, aici fiind la modă alte teme de interes general particular, chestii privind stomacul şi dreptatea, adică pâinea şi circul.

Tema dezbaterii franţuzeşti o constituie dezvoltarea unei „scrieri incluzive” («écriture incluzive»), care ar face dreptate, în fine, sexului frumos şi deştept, prin dezvoltarea unei limbi franceze diferite referitoare la femei, alta decât aceea referitoare la bărbaţi. Nu ar fi deloc de mirare ca amazoanele din România să preia ideile şi să ceară egalitate în exprimarea oficială şi la noi, pentru profesor / profesoară, director / directoare, primar / primăriţă, prefect / prefecteasă (?), ministru / ministreasă, preşedinte / preşedintă, secretar (de stat) / secretară (de stat), maestru /maestră (ori măiastră?) etc. etc., până la strungar / strungăreasă (nu strungăreaţă!) ori cine mai ştie ce. Dar ia să vedem ce se-ntâmplă pe meleagul verilor de la sud de La Manche.

Un manual şcolar pentru anul doi al cursului elementar (8-9 ani) publicat în septembrie de Editura Hatier a pus paie pe focul aprins încă de după anii 70. Numele de meserii, gradele, funcţiile, titlurile sunt acordate după gen («une autrice» - autoare sau «une maire» - primăriţă); la plural, masculinul nu prevalează asupra femininului şi, graţie punctului median, cele două genuri sunt incluse («les agriculteur·rice·s», «les électeur·rice·s»); când este posibil, un adjectiv universal substitue cuvintele bărbat (homme) sau femeie (femme) – vom vorbi despre „drepturile umane” («droits humains») în loc de „drepturile omului” («droits de l'homme»). [În franceză, „homme” înseamnă şi „om”, şi „bărbat”. Şi în româna vorbită în spaţiul rural avem cazuri când nevestele spun „omul meu” în sensul de „bărbatul meu”, soţul meu”.] Se discutau de multă vreme, de către mişcările feministe, principiile propuse în 2015 de „Ghidul practic pentru o comunicare publică fără stereotip de sex”, publicat de Înaltul Consiliul pentru Egalitatea dintre Femei şi Bărbaţi, şi ele au fost aplicate, aproape fără să se remarce, de către unii candidaţi la ultimele alegeri prezidenţiale.

Dar iată că, în ceea ce-i priveşte pe copiii ei, Franţa se inflamează! În presă, luările de poziţie tot mai aprinse se desfăşoară sub genericul interogaţiei „egalitatea bărbat-femeie trebuie să treacă şi în limbă?”. Interesante sunt opiniile scriito·ri·are·lor (sic!). Iată câteva dintre ele, ca să ne dăm seama cam cum se pune problema. Cine ştie ce ne-aşteaptă şi pe cei ce scriem în limba română…

Chloé Delaume, un romancieră exigentă şi îndrăzneaţă, afirmă pur şi simplu că „ceea ce nu este numit nu există: invizibilitatea femeilor trece mai întâi prin limbă. Or, de câtva timp, peste tot, ea se diminuează. Adesea, eliberându-se, cuvântul [femei]lor compromite conştiinţele cu şorici gros, repulsia colectivă. E posibil ca realul să se schimbe, comportamentele să înceteze să se bălăcească în acelaşi suc propriu.” Ea propune să se profite de acest moment favorabil pentru impunerea unei reforme a limbii franceze şi anexării Academiei franceze, în ceea ce priveşte regulile limbii şi gramatica, de către Înaltul Consiliul pentru Egalitatea dintre Femei şi Bărbaţi. După un excurs istoric, plus alte precizări privind masculinizarea unor instituţii (în cinci secole, au fost 729 de academicieni, din care numai 8 femei, prima Marguerite Yourcenar, în 1980), Mme Delaume vine cu argumente surprinzătoare: „În medicina chineză, inima este legată de limbă. În franceză, în texte, limba rămâne ataşată de falus (attachée à la bite)”. Falocentrismul este, pentru cei mai mulţi francezi, o comoară naţională. „Masculinul nu este neutru, e aureolat de graţie, oferit ca dar, masculinul satisface femeilor de merit dorinţa falică. Influenţa freudismului asupra vârstnicilor este încă devastatoare.” Şi totuşi, în opinia domniei sale, punctul de mijloc [·] „este un stigmat: a nu permite limbajului să se feminizeze în mod natural, a-l ţine la distanţă şi în afara realităţii, înseamnă a face revendicările să explodeze şi măsurile grafice să fie radicale. Punctul de mijloc este adaptat şi practicabil în multe locuri şi în registre, dar este dificil pentru mine, în domeniul literaturii. Este complicat să jonglez cu „Eu” împotriva genuflexiunii prin flexiune dublă, „cele şi cei care”; să favorizez epicenele; să aplic în scrisorile mele regula conform căreia, în caz de superioritate a numărului, femininul predomină asupra masculinului. Punctul central [·] este un simptom, manifestarea unei lipse.”

Brigitte Grésy, secretar general al Consiliului Superior al Egalităţii Profesionale, membră a Înaltului Consiliu pentru Egalitatea dintre Femei şi Bărbaţi, profesoară de gramatică, apără scrierea incluzivă. Ea o practică, la fel ca toţi membrii Înaltului Consiliu. Dar folosesc un singur punct, acela ce precede marca feminină: «·es». Impresia lor, după ce-şi văd textele scrise astfel, este că lumea nu e mai uniformă, ci mult mai bogată, cu două sexe. În fine, o jumătate din umanitate devine vizibilă: femeile. Căci, da, o limbă reprezintă o lume. Şi această scriere numită incluzivă e o armă puternică întru vizibilitatea femeilor.

Marc Lambron, membru al Academiei franceze din 2014, apără libertatea şi supleţea limbii franceze, „e o limbă liberă şi ospitalieră, care are o alură. Ea respiră. Are propria istorie, grădina ei de ierburi sălbatice. Numeroşi scriitori, precum Stéphane Mallarmé, Raymond Roussel sau Antonin Artaud, s-au amuzat jucându-se cu ea. Suprarealiştii Breton sau Aragon, au scris o limbă curată, nu au comis vreun atentat contra gramaticii. Această limbă nu a împiedicat numeroase femei să o locuiască, de la Madame de La Fayette la Simone de Beauvoir. Nu a fost un obstacol pentru inteligenţa dialogului între Émilie du Châtelet şi Voltaire. Ceea ce are importanţă este mesajul, nu modul în care circulă. Franceza este o limbă suficient de liberă pentru a accepta orice expresii. Pentru ce să se introducă, odată cu scrierea incluzivă, o poliţie generală a limbajului? Contrar celor ce se vehiculează, Academia franceză nu intervine ca să codifice limba, nu este o poliţie, ea înregistrează [în dicţionare, n.m.] evoluţiile legate de o epocă. Scriitura incluzivă este o normă care vrea să se opună altei norme. Un absolutism dezolant. Un avatar degradat al deconstructivismului anilor 70. Dacă Foucault sau Derrida deconstruiau cu subtilitate, aici e vorba de o gândire dictatorială. Orice vocabulă va trebui să comporte o dublă natură, ceea ce e o formă de imperialism, de impunere. Or, dacă se dublează genurile, se elimină singularitatea, ceea ce defineşte o persoană. Această lipsă de singularitate e o formă paradoxală de uniformizare. O basculare lingvistică aberantă. Scrierea incluzivă e o forţare absurdă contra gramaticii însăşi, contra sensului limbii.” El o numeşte „simptomul copiilor răsfăţaţi ai democraţiilor confiscate de ispita sinuciderii.” Sexismul francez mult clamat e o problemă de uzaj şi nu de structură. Dacă Barthes spunea că limbajul este represiv, nu înseamnă deloc că ar fi şi sexist. A schimba forma, înseamnă o nouă represiune, nu o eliberare. Nu trebuie să fii şocat de „o doamnă ministru”. Dar feminizarea titlurilor trebuie să releve o folosire, nu o codificare. Dacă se introduc viruşi proliferanţi, se pierde frumuseţea francezei, se pierd cititorii, se pierd francofonii.

Desigur, cum era de aşteptat, nici umorul francez nu se dezminte, comentarii la dezbaterile pe subiect fiind, uneori, şi pline de miez. „Nu sunt şocat de o doamnă ministru. Dar nici de «Secretarul perpetuu şi membrii Academiei franceze anunţă cu tristeţe dispariţia confratelui lor Mme Simone Veil» să nu fiu?” J Bernard Pivot, pe Twitter, exemplifică semnificativ: «Colette est l'une de nos grandes écrivaines. / Colette est l'un de nos grands écrivains. / La seconde formulation est plus flatteuse, non?» (Colette este una dintre marile noastre scriitoare. / Colette este unul dintre marii noştri scriitori. / Cea de-a doua formulare este mai flatantă, nu?). La care Marc Levy răspunde de o manieră le fel de directă: «Non, au contraire. Et je ne vois pas pourquoi elle le serait.» (Nu, din contră. Şi nu văd de ce ar fi.). Replica lui Pivot nu se lasă aşteptată: «Parce qu'il est plus flatteur d'être un grand écrivain, tous sexes confondus, que de l'être d'un seul» (Pentru că e mai flatant să fii un mare scriitor, ambele sexe confundându-se, decât să fii doar dintr-unul singur.). Şi aşa mai departe, concluzia incitantului dialog fiind că, totuşi, tradiţia ar trebui să primeze, sine ira et studio.

În fine, un sondaj publicat de Le Figaro, 95% din cei 60.253 de votanţi s-au pronunţat contra scrierii incluzive. Ceea ce nu va stinge dezbaterea, asemănătoare cu aceea celebră, de la Bizanţ, despre sexul îngerilor.