Marginalii la o epidemie postmodernă: scriitură şi haos (III)

Iluzie şi real (1)

Literatura a devenit un produs de consum ca oricare altul, fără ideal, fără graţie, fără stil. Este o constatare lucidă a lui Philippe Vilain, un scriitor care se aşează în poziţia unei oglinzi a literaturii de azi (din Franţa, y compris, dar nu este lipsită de interes o lectură care să ignore franco-centrismul), autorul unui eseu de 162 de pagini, la Grasset: La littérature sans idéal. Ar fi util de urmărit ideile sale, pornite din considerente estetice, poate chiar ca un fel de pandant la opiniile mai vechi, oarecum pamfletare, ale universitarului Pierre Jourde, din La littérature sans estomac (1). Aş porni, însă, de la ceva şi mai vechi, de la Philippe Forest, care ne reaminteşte (într-un interviu pentru fabula.org/atelier, acordat lui Laurent Zimmermann) o reflecţie a sa despre roman, mai cu seamă acela pe care el îl scrie: „Romanul răspunde chemării imposibilului real” („Le roman répond à l'appel de l'impossible réel.”), într-o conferinţă din 1999, publicată în

placheta Le roman, le réel et autres essais. Allaphbed 3 (2). Este mai relevantă, cel mai adesea, opinia romancierului, este arta sa po(i)etică, în ceea ce priveşte definirea genului, decât cele ale criticilor, care caută să dezvăluie, detectivistic, din exterior, resorturile secrete ale creaţiei, ca lectori aplicaţi, fiecare după propriile grile de lectură, întotdeauna parţiale, subiective, pre-judicative, bune oferte de fragmente de adevăr, foarte utile pentru o psihosociologie a receptării, însă mai puţin pentru o viziune totalizatoare şi exhaustivă asupra temei creaţiei. Nu că artele poetice ale autorilor ar fi generatoare de soluţii general valabile! Autorul crimei este cele mai convingător mincinos! Dar ele sunt mult mai relevante pentru o pătrundere a voinţei autorului şi a modului în care el reuşeşte să se facă înţeles şi plăcut (ca să nu zic iubit!). Arareori marii scriitori (sau scriitorii de succes, ca să nu ne depărtăm de mòdele şi

modelele contemporane) au arte poetice coerente. Uneori sunt de-a dreptul derutanţi, pentru că una teoretizează şi alta… fumează ori se dovedesc maeştri ai ambiguităţii şi inconsecvenţei! Cei care îşi încearcă forţele şi în eseistică sunt, de multe ori, vizionari şi impun concepte/concepţii de lectură axiologică – vezi Milan Kundera, un exemplu foarte la-ndemână. Philippe Forest insistă pe legătura esenţială ce uneşte „textul” de „real”, în sensul că dimensiunea „textuală” nu înseamnă nicidecum priza la o „realitate”, în sensul dat acestei noţiuni de neo-naturalism, ci în sensul în care oferă reprezentarea a ceea ce trebuie să numim „realul”, ori, după Bataille, „imposibilul”, sau, urmând calea deschisă de Forest, vizualizarea unei opoziţii între „réalisme” şi „réelisme”(v. teza lui Antoine Jurga). Conceptul din urmă nu se sprijină pe o ideologie a realului, ci pe o confruntare cu realul, care nu se limitează să „spună” lumea, ci caută „imposibilul” existenţei dincolo de cuvinte. Literatura din a doua jumătate a secolului XX a înregistrat colapsul construcţiilor simbolice ale raportului omului cu realul. Evident, semnele virajului se arătară după 1910, dar, odată cu existenţialismul manifest, lucrurile devin cât de cât evidente şi încă secolul actual le face suficient de vizibile ca să ne sară-n ochi. În consecinţă, realul, azi, în era postmodernă, reduce, în actul creator, capacitatea de rezonanţă a operei şi îi îngustează domeniul de eficacitate. Cum să răspunzi chemării realului când el e azi atât de puternic şi implicat difuz, dar categoric, în construcţia operei înseşi, prin reflecţia intrinsecă asupra generării mesajului? A poza realul ca „oglindire” este deja un gest lipsit de efecte. Dispozitivele literare permit scrierea realului ca întâlnire cu lectorul pe terenul unei realităţi „imposibile”, însă „probabile”, dar nu neapărat şi „verosimile”, la nivelul substratului tensiunii poetice a prozei. Murakami ar fi exemplu în numeroase texte ale sale. Vargas Llosa în textele din urmă. S-a putea cita şi destui francezi şi americani contemporani. „Réelismul” ar putea fi adoptat ca noţiune care să descrie o categorie de texte ce nu mai corespund nici unei relaţii autor-text-cititor deja stabilite (anchilozate?) şi conceptualizate în ultimele decenii ale secolului XX. O relaţie în care cititorul este tot mai sensibil la dimensiunea ce ţine de „iluzie” şi „fantasmă” în texte ce pornesc de la un „real” discernabil direct, cu simţurile obişnuite. Autenticitatea simplă nu mai are valoare de circulaţie. Iluzia este chemată să dezvăluie resursele ascunse ale personajului şi ale întâmplării. Înseamnă a face să coincidă iluzia cu realul şi a reinstaura o lectură axiologică a lumii, într-o adeziune la logica reveriei care nu caută să-şi ascundă improbabilitatea şi plăteşte tribut gustului pentru capriciul fantastic şi pentru abundenţa de evenimente. Cititorul are deja altă competenţă ficţională, în sânul unei diegeze speculare, instaurate de naraţiuni subversive (Jean Echénoz, Patrick Deville), ce uzează de „estetica degajării”, „dereglementare” şi instaurarea unei dinamici jubilatorii a derealizării ca prospectare ontologică. Extrema „réelismului” conduce spre texte poli-lingve, în care autorul respectă cu stricteţe limba/limbile în care se exprimă personajele, cu traduceri eventuale în subsolul paginii sau la finalul volumului (v. un roman socotit „interesant” al lui Jean-Simon DesRochers, La canicule des pauvres, ed. Les Herbes rouges, Québec, Canada; dar ce ne facem cu experimentul joycean mult anterior din Finnegan’s wake???).

„Réelismul” ar fi definit ca un act de scriitură care vizează, dincolo de realitatea evocată, să suscite realul pe care-l disimulează. Numirea lucrurilor face mai consistentă umbra lor, căreia i se acordă un loc primordial, astfel că literatura, dacă încă nu abandonează dorinţa de a spune ceva, constată că, acel ceva fiind absent, trebuie să vorbească despre absenţa lui pentru a-l suscita. „Réelismul funcţionează ca doliu al realismului” (3) şi trimiterile convoacă pe Sartre, Quignard sau Perec. A fost numit o „economie a dorinţei”, în care scriitura obiectului capătă o dimensiune economică în dublu sens al termenului: 1) dezinvestirea obiectului (cauză de doliu, în sens lacanian) şi 2) reinvestirea lui în obiect al limbajului. Fetişul-limbaj ia locul obiectului şi capătă concreteţea lui. „Între melancolie şi fetişism, e aici convocarea realului. Devine, aşadar, réelist” (4). Cu vorbele lui Derrida, „când se taie ceva, se confirmă ceea ce rămâne”. Aşadar, absenţa obiectului confirmă existenţa sa ca fapt de limbaj – ceea ce este, în fond, literatura. Ceea ce atrage, fascinează şi, adesea, subjugă cititorul este persistenţa obiectului, nu existenţa lui. Poetul priveşte un tablou de Van Gogh, care reprezintă într-un anume fel lumea, e privirea pictorului asupra lumii; privirea poetului este asupra acestei priviri a pictorului, nu asupra lumii. Cititorul de literatură nu priveşte lumea, ci priveşte privirea autorului asupra lumii, lumea în sine fiind destituită prin existenţa textului, ea nu participă la relaţie. Cartea e mormântul Obiectului sesizat şi al avatarurilor sale, însuşi gestul de scrie iniţiază procesul de lichidare a realităţii. Cartea este cea care, astfel, dă sens realităţii, în construcţia ei, efortul de a-i conferi o formă inteligibilă, comunicabilă, este efort de a conferi sens prin dezvăluirea incoerenţei. „Compoziţia romanescă – aceea care, desigur, nu este deosebită de compoziţia poetică – are rol de a arăta acel vid central, acel decalaj care există doar din pricina ansamblului de cuvinte şi de imagini care o înconjoară. Poziţia pe care apăr aici este de o banalitate îngrozitoare şi imediat se va observa de către oricine are puţină cunoaştere în ceea ce priveşte literatura modernă. […] Adevărul nu ca adecvare la «realitate», ci ca dovadă a «realului». Asta e cheia.” („le vrai non pas comme adéquation à la «réalité» mais comme épreuve du «réel». C'est la clé.” - Philippe Forest) Oarecum la extremă, au spus destui autori de autoritate că realitatea nu există decât ca formă a ficţiunii şi că numai relatată în roman /în literatură/ ea face o achiziţie a valorii. Fiecare poveste, chiar trăită, într-un fel, este inventată, din momentul în care este povestită. Ceea ce contează este ca ea să conducă până la locul ascuns în care autorul şi cititorul trăiesc împreună experienţa imposibilului. A se vedea Dostoievski, Faulkner ori Camus, pentru demonstrarea modului în care un roman, în sensul cel mai convenţional al termenului, poate răspunde, de asemenea, la „chemarea realului”. Dacă simulacrul de ficţiune e inevitabil şi chiar, într-un sens, esenţial pentru această chemare, altfel rămasă necunoscută, realul ne cheamă din interiorul limbajului şi se poate întâmpla ca aceleaşi simulacre, în loc de a deschide o cale spre imposibil, să constituie un fel de ecran, care să împiedice accesul la acesta. Este cazul cu ficţiunea care „se-ncântă de sine”, începe să producă mici poveşti stereotipe cu care vrea să evite sancţiunea realului prin desprinderea de viaţă – ca şi cum ar fi posibil! A se recurge la argumentul Artaud: „Eu nu pot concepe operă detaşată de viaţă.” Aşa că este obligatorie o conştiinţă a jocului fără sfârşit jucat, în literatură, între adevăr şi ficţiune şi schimbul perpetuu de locuri.

Ficţiunea asta încântată de sine este atacată de Pierre Jourde, prin autorii de succes care sufocă literatura şi îi zbârcesc imaginea, precum şi prin criticii leneşi cu priviri înmărmurite care se transformă în simpli propagandişti ai editorilor. El rezumă sistemul, în stilul său ludic: „ar fi greşit să se dea vina pe nişte «neica nimeni» că se folosesc de obiecte /fapte/ minore, deoarece se pot face mari opere cu obiecte /fapte/ minore. Cu excepţia unui joc clandestin, există un fel de truc retoric în aceste opere. Ei par să spună [fără s-o recunoască deschis]: «uite că eu fac o carte cu ceva care nu are nici o valoare şi creez astfel valoare adăugată», când, în realitate, acestea sunt obiecte care au avut totdeauna valoare. Valori ale burgheziei boeme: grinzi aparente, şemineu, cules de ciuperci etc. Ăsta e rusticul contemporan.” O parodie a valorii, o mimare ce poate înşela pentru că pare a spori iluzia de real implicată în ficţiune, dar sunetul este gol, este ecoul unui ecou. Universitarul are definiţii expresive pentru mulţi, cu o argumentaţie deloc falacioasă: Philippe Sollers e „un écrivain de troisième ordre qui aura eu son importance dans la vie littéraire”(„un scriitor de raftul trei care a avut importanţa lui în viaţa literară”); Christine Angot „est une sainte de la pauvreté d'esprit […] Personne ne voit que, pour que l'écrivain accomplisse pleinement l'ascèse littéraire, il faut qu'il consente à sa propre nullité. Ce que Angot a le courage. Il est vrai que cela exige, aussi, des dispositions.” Marie Darrieussecq – „les recettes d'un lyrisme néo-romantique” (5). Pe Frédéric Beigbeder îl pune „la naftalină”. Personajul fiind mai degrabă o fiinţă plină de fumuri, la nimic nu serveşte să i se dea importanţă. E destul de viclean ca să lase urme, dar e anodin. Tautologia întruchipată. De altfel, după Jourde, avem o scriitură „roşie” – „sintaxă complexă, metafore flamboaiante, enumerări” – şi o scriitură „albă” – „juxtapunere fastuoasă, minimalism sintactic, lexical şi retoric”, care i-ar cuprinde pe fiecare dintre cei citaţi mai sus, dar, ne avertizează, scriitura albă şi scriitura roşie se confundă, pentru că una îşi caută singularitatea în afectarea detaşării şi cealaltă în cabotinaj. Ce e literatura pentru Pierre Jourde? „A scrie înseamnă a visa cu o asemenea intensitate, încât să reuşeşti să smulgi lumii o bucată”. Frumoasă imagine, cu definirea mijloacelor de realizare rămânem încă într-o zonă ambiguă…

Philippe Vilain, în La littérature sans idéal, face constatări deloc flatante pentru literatura actuală franceză. Este o dezamăgire. Care să fie motivele existenţei acestor scrieri consensuale şi docile, oricât ar fi ele de sociologice sau narcisiste? Abandonul preocupărilor pentru stil este, fără îndoială, primul. Cui îi pasă de scriitură, de formă? Printr-o recitire a unor scriitorii contemporani, Philippe Vilain dezvăluie o întreagă mişcare de delegitimare a conceptului de ideal estetic şi se întreabă despre locul şi funcţia literaturii astăzi. „Spiritul literaturii contemporane îmi pare că ţine de raportul problematic pe care-l are cu propria lui istorie, manifestat în dorinţa de a se rupe de vechile modele.” Anchetele «Faut-il brûler Voltaire?» (Lire) şi «Comment se débarrasser de Proust?» (Les grands débats.fr), la care s-a adăugat, în unele variante, Céline, constituie punctul de pornire al analizei sale, începută încă din 2013, odată cu articolele din Service littéraire. Cu toate că autorul nu se prea interesează de contextul psihosocial al începutului de mileniu, cu explozia social-media şi extinderea domeniului realităţii în virtual, aşezându-se în fotoliul comod al conceptelor tari, în ignoranţa faptului indubitabil că, după intervenţiile lui Nietzsche (& mulţi alţi urmaşi ai săi), conceptul de realitate a devenit tot mai mult o construcţie teoretică eterogenă şi ambiguă, judecăţile sale îşi păstrează valabilitatea în mare măsură. „Literatura dominantă se situează cu precizie la antipodul literaturii proustiene», constată, privind în jurul său, şi «scriitura contemporană, adoptând în masă o literatură mai oralizată, se proustiează mai puţin decât se célinează şi scriitura raţională a fost înlocuită de o scriitură emoţională, iar scriitura intelectului printr-o scriitură a expresiei”. El vede aici un anti-modernism ca o decădere, o golire de conţinut a romanului, o pierdere a autonomiei estetice a obiectului literar, a polisemiei ambigue pe care o cultivă deliberat orice capodoperă. „Proust nu pictează o lume, el pictează lumea oamenilor, el nu pictează o microsocietate, ci societatea întreagă, evidenţiind, dincolo de secole şi de sfere sociale, slăbiciunile naturii umane, prostia, conservatorismul, vanitatea, ipocrizia, gelozia, în fine, legând între ele lumile, legând oamenii.” Deplângerea lui Vilain nu este cu totul lipsită de obiect, dar el, evitând declarat o poziţie ideologică, se postează într-alta, contrară, dar tot ideologică, pentru că respinge orientările romanului contemporan de pe poziţii exclusiviste, de parcă ar decreta: „numai aşa se poate”. Evită să recunoască chiar câştiguri stilistice contemporane lui Proust. Du côté de chez Swann  apare în 1913, acelaşi an cu Das Urteil (Verdictul) de Franz Kafka. Tributar filosofiei intuiţioniste bergsoniene, nu are acces la existenţialismul lui Nietzsche. Nu că ar fi ceva reproşabil lui Proust, dar poate fi reproşabil comentatorilor care ignoră contextul istoriei literare. Vilain împarte literatura franceză între proustieni şi célinieni şi se postează de partea primului. Rien va plus! Cu atât mai mult susţinerile sale merită o reflecţie mai aprofundată, cu cât se pare că, după aceşti titani - cel puţin din punctul de vedere al stilului, al esteticii – nu s-a mai întâmplat nimic!

_____________

(1) L'Esprit des péninsules, 2002

(2) Editions Cécile Defaut, Nantes, 2007

(3) Pierre Glaudes, Dominique Rabaté - Deuil et littérature, Presses Universitaires de Bordeaux, 2005, p. 373

(4) idem, p. 372

(5) „e o sfântă a sărăciei spirituale […] Nimeni nu vede că, pentru ca scriitorul să realizeze deplin asceza literară, trebuie să consimtă la propria nulitate. Ceea ce Angot are curajul. Este adevărat că aşa ceva cere şi o anume dispoziţie”; „reţetele unui lirism neo-romantic”

(Va urma)