miercuri, 17 decembrie 2014

Criza poeziei? [5]



Moto: Dans un monde sans poésie, les rossignols se mettraient à roter... (Marcel Proust)

 Criza de receptare. S-o numim aşa, dar poate fi şi o criză de creştere sau o schimbare de paradigmă. Au existat perioade în care producţia şi consumul de poezie părea reconfortant, se întâmpla asta mai cu seamă, constată antropologii (?), în urma marilor catastrofe, contrazicându-l pe Theodor W. Adorno, pe care încă-l auzim spunând că „a scrie poezie după Auschwitz este un act barbar”. Dar gustul pentru paradox al filosofului german este re-cunoscut: „Sarcina de astăzi a artei este să aducă haos în ordine”, spunea altundeva, şi, o vreme, a funcţionat, dar cum Universul reclamă armonia, echilibrul, dezideratul lui a fost întors pe dos: arta a re-început să pună ordine în haos. Apoi se intră în normal: poezia redevine o preocupare intimă sau de grup mic, poate chiar de nişă, atunci când alte interese umane, mai mult sau mai puţin culturale, tind să ocupe teritoriul spiritual.

Cu prilejul unui colocviu asupra poeziei desfăşurat acum un deceniu la Universitatea din Beirut, se punea întrebarea: care e locul poeziei în lumea noastră modernă? Poeţi, universitari şi critici observau, aproape în consens, că poezia începe să fie percepută ca ilizibilă, scrisă într-o limbă străină celei uzuale, care e din ce în ce mai simplificată, mai dependentă de accesul facil şi rapid la mesaje, cel mai adesea, superficiale şi lipsite de perenitate, cu care ne inundă mijloacele de comunicare de masă. Scena poetică, franceză, de exemplu, era împărţită în două: poezia literală, „literalismul”, şi poezia lirică, „noul lirism” (Charif Majdalani). Autoreferenţială, poezia literală este un experiment în care cuvintele sunt unelte, se pune în cauză însăşi ideea de poezie. În poezia lirică, este reapropriat cuvântul de către subiect, acesta din urmă trecând în prim plan. Poezia redevine o experienţă a lumii întregi, o experienţă „pathică” (Jean-Claude Pinson), dar fără efuziuni şi lamentaţii. Ideea locuirii poetice a lumii ar veni tocmai de la Hölderlin, comentat de Heidegger, cel pentru care existenţa, înainte de a fi, eventual, raţiunea unei obiectivităţi, este apartenenţă „pathică” („pensare per affetti”, cum s-a spus despre Leopardi) a lumii, altfel zis, locuire a limbii, spaţiu în care acest „altceva existenţial” care este limbajul dictează „tonalitatea afectivă”. Fiecare cuvânt, în măsura în care e sesizat ca indisociabil de o existenţă, are drept halo o tonalitate, pretinde o stare interioară pe care să o exteriorizeze, s-o comunice ca mesaj fluent ce „afectează” fiinţarea în lume.
Noul lirism era deja analizat de Jean-Claude Pinson (1), în încercarea acelei experienţe a imposibilului care să conducă spre compromisul unei „veritabile locuiri într-o existenţă cu rădăcini în pământ şi întoarsă spre divin, în acelaşi timp”: „La poésie est ce qui enracine l’acte d’habiter entre ciel et terre, sous le ciel mais sur la terre, dans la puissance de la parole” (2). Ce poate fi mai familiar decât existenţa? Însă, este vorba de existenţa cu sensurile şi cu nonsensurile ei, o existenţă de o familiaritate stranie, precum Muza lui Baudelaire, „familiară, citadină, vivantă” (3), căreia nici un sens substanţial nu i se poate asocia, stranie şi multiformă – un joc al tonalităţilor, întâi, voce a subiectului liric, ritm şi enunţare. Pare că istoria se repetă. „Trebuie, aşadar, reinventată arta, regăsită frumuseţea în sânul aceleiaşi modernităţi în care ea pare a se fi rătăcit, inventată o frumuseţe care să fie cea a modernităţii, a oraşului, a mizeriei sale, paradoxala frumuseţe a unei lumi fără ideal, o frumuseţe care să se nască chiar din plictis, din splin şi din vertijul lui, o frumuseţe stranie, mereu bizară, căreia i s-ar deschide florile, nu într-o utopie celestă în care nimeni nu crede, ci în răul însuşi şi în infinita întristare a omului modern, care nu se poate consola părăsit fiind de Dumnezeu” (4). Modernitatea reia, la finalul ei, atunci când pare că expiră, aceleaşi nevoi de definire a raportării la real, un real în continuă degradare şi redefinire el însuşi. La aproape două secole, lupta clasicilor şi modernilor se reia, de astă dată fiind a „modernilor” cu „post-modernii” ori „trans-modernii”, orice vor fi fiind aceştia. Se lucrează asupra graniţelor, mediul ambiant informaţional, comunicarea, imprimă direcţii diverse de funcţionare a artei în relaţia cu receptorul potenţial.

Criza de receptare poate fi judecată şi ca fiind declanşată de schimbarea de paradigmă a discursului public, ieşire de sub dictatul logicii bivalente, de exemplu, şi acceptarea deschiderilor logicii terţului inclus; sau de sub imperiul exclusiv al sistemului decimal şi acceptarea prezenţei tot mai insistente a sistemului binar (digital) şi, în acelaşi timp, deschiderea spre universurile multiple din fizica cuantică; ori completarea cuvântului-concept cu aportul imaginii-concept, acceptarea existenţei unei realităţi virtuale, paralelă, dar şi secantă, în relaţia cu lumea fizică a obiectelor. Discursul poetic este unul dintre cele mai deschise acestor schimbări.

Jean-Michel Malpoix consideră că poezia, deşi se sustrage oricărei definiri sau clasificări, conţinând în expresia sa şi în formularea însăşi propria problematizare, de la început indicibilă şi impalpabilă, cu puncte de întâlnire (între anodin şi excepţional) şi de ruptură (cu reprezentările convenţionale ale lumii), este rezultatul unei cercetări formale şi existenţiale, cu tot cu partea de perplexitate pe care o comportă şi pe care nu o poate trece sub tăcere. Poezia este, de fapt, cercetarea unei raţiuni de a fi, la fel de bine pentru poem ca şi pentru poet. Ar fi vorba, în poezie, de explorarea unor zone de rearanjare interioară şi a frontierelor, de apreciere a liniilor de separare, în special a celor dintre poezie şi proză. Prin diversele experimente – studiul structurii poeziei japoneze, exerciţiile de inspiraţie oulipiană, poemele de inspiraţie indiană, traducerile din vechea poezie irlandeză, conceptualismul – poetul marchează frontiera între poezie şi proză aventurându-se pe teritorii noi şi memorând urmele: poezia devine astfel un „dans” al „imaginilor memoriei”. Lumile create, virtual, caută alte căi de intrare în contact cu receptorul-consumator contemporan, diferit el însuşi de acela de ieri şi, desigur de acela de mâine. Frontierele trasate sunt, astfel, relative, mereu în schimbare, în continuă alunecare pe urmele unei realităţi ce poate cădea pe neaşteptate în virtual sau în derizoriu. 
…………………
(1) în Habiter en poète, Éditions Champ Vallon, 1995
(2) „Poezia este aceea care înrădăcinează actul de a locui între cer şi pământ, sub cer, dar pe pământ, în puterea cuvântului”
(3)  „Arrière la muse académique!  Je n’ai que faire de cette vieille bégueule.  J’invoque la muse familière, la citadine, la vivante, pour qu’elle m’aide à chanter les bons chiens, les pauvres chiens, les chiens crottés, ceux-là que chacun écarte, comme pestiférés et pouilleux, excepté le pauvre dont ils sont les associés, et le poète qui les regarde d’un œil fraternel.” (Les bons chiens, în Spleen de Paris [Petits poèmes en prose])
(4) Jacques Darriulat, La Crise de la modernité, în  Baudelaire, La Beauté des Modernes, Paris 4, 2004)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu