Când pătrunzi în sala principală a Bibliotecii câmpinene, prima imagine care te întâmpină este grupul de computere care formează Biblionetul. Pentru unul ca mine, care a călcat pragul aşezământului încă de prin anii 60 ai secolului trecut, ar trebui să fie surprinzător. Pentru unul ca distinsul prof. C. Trandafir, susţinător netulburat şi exclusivist al lecturii (de) pe hârtie, ar trebui să fie de-a dreptul oripilant! În realitate, nici unul, nici celălalt nu reacţionează în vreun fel. Prezenţa celor opt posturi de contact cu partea „virtuală” a lumii contemporane a devenit firească, componentă obişnuită în peisaj. Ce decurge de aici? Faptul că ceva se insinuează insidios în străvechea atmosferă liniştită de bibliotecă, în legătura fizică, prin toate simţurile, cu pagina tipărită. De la Biblioteca din Alexandria, depozit imens de suluri de pergament, de la Biblioteca Angelica din Roma sau Old British Reading Room din British Museum, la Biblionet, biblioteca de texte şi imagini digitalizate, y compris mijloacele de comunicare aferente, anunţate deja prin apariţia telegrafului, telefonului, radioului, televiziunii – azi iphon-ul le include treptat pe toate şi dezleagă utilizatorul de orice dependenţă de un loc anume.
Pleci în concediu şi îţi iei cu tine câteva cărţi? Nu: pleci în concediu şi iei cu tine numai laptop-ul, tableta ori chiar mai puţin şi mai uşor, iphon-ul, pentru a-l folosi ca telefon şi, pentru că ai acces liber la Internet wi-fi, ca modalitate de utilizare a poştei electronice şi a reţelelor sociale Facebook, Twitter etc. ori a librăriilor şi bibliotecilor cu sute de e-books de vânzare sau cu lectură gratuită. Este notoriu faptul că 70% din producţia editorială comercializată prin marile librării online - Amazon, Elephant – este disponibilă şi ca e-book. De aici, o luptă „pe viaţă şi pe moarte” între literatura tipărită şi aceea digitalizată, generatoare de scandaluri şi polemici dramatice, anunţuri apocaliptice (vezi, de exemplu, eseul lui Frédéric Beigbeder, Premier bilan après l'apocalypse, Paris, Grasset, 2011).
Cel mai nou front deschis în acest război are ca protagonist una dintre reţelele sociale, care a interferat cu literatura, lansând chiar o „ramură” a acesteia, cu caracteristici specifice restricţiilor mediului utilizat. Lupta se desfăşoară pe teritoriul numit Twitter, ale cărui „parcele” sunt limitate la texte de 140 de caractere. Strategiile sunt cele vechi, avem de-a face tot cu ping-pongul verbal între „clasici”, lăudătorii bibliotecilor şi apărătorii cuvintelor cu mai mult de trei silabe, şi „moderni”, care - ruşine lor! - încearcă să considere spaţiul Internetului drept o oportunitate de reînnoire a formelor şi genurilor literare, cel puţin ca modalitatate de editare. Cruciada „clasicilor” pleacă de pericolul pe care l-ar constitui e-book-ul, socotit „mormântul scriitorului” (Yann Moix), din pricina faptului că permite textului să se elibereze, să devină hipertext, graţie legăturilor pe care le poate stabili cu alte texte sau imagini statice ori în mişcare. Se trece cu vederea că hipertextul nu e nici măcar o invenţie a erei digitale, poezia combinatorie a lui Raymond Queneau, publicată în 1961, Cent mille milliards de poèmes, fiind fără tăgadă un hipertext avant la lettre, cele o sută de mii de miliarde de sonete ieşite din „maşina de fabricat poeme” putând fi parcurse în două sute de milioane de ani de lectură neîntreruptă! Hipertext poate fi socotit şi romanul Rayuela (Şotron) al lui Julio Cortázar publicat, iată, în 1963, „o încercare de a pune în pagină experienţa unei vieţi întregi”, carte ale cărei 155 de capitole pot fi citite într-o ordine aleasă de lector, numai eventual una dintre acelea sugerate de autor. A ridica ochii de pe pagina tipărită a Cărţii şi a privi spre noi mijloace de prelungire a experienţei creatoare şi, implicit, receptoare, a oferi drept de cetate digitalizării literaturii înseamnă, pentru „clasici”, moartea bibliotecilor. Cal de bătaie al campaniei de diabolizare, reţeaua socială Twitter este, de ultimă oră, purtătoarea acestei maladii „care consistă în a concepe scriitura nu ca locul posibil al unui cuvânt, nu ca locul unui cuvânt posibil, ci ca o întindere nesfârşită de pălăvrăgeală. Prin redundanţă, aroganţă, continuă deriziune, neîncetată batjocură, agravează cazul unui text sau unei trăiri originale deja sărăcite.” Nici un mijloc nu este nepotrivit pentru a duce lupta oarbă împotriva literaturii digitalizate. Sunt aduse în discuţie frumoase reflecţii devenite locuri comune şi aflate în afara subiectului disputei: „Aşa cum posteritatea este superioară viitorului, existenţa este metafizic superioară vieţii. Nu e suficient să trăieşti ca să exişti. Acestei viaţi trăite, dar ne-«existate», i se asociază un fişier, la fel ca unei scrisori electronice; un fişier scris. Nimicul e comentat prin nimic. Comentariul şi lucrul comentat se amestecă în acest prezent care nu exista acum cinci ani, în acest prezent nou, abia inventat, abia propus maselor. Cât despre prezentul vechi, ne întrebăm când a trecut. Ne întrebăm unde a plecat, unde trăieşte şi cum trăieşte şi de ce.”
După cum se vede, spaima „clasicilor” este imensă. Tot eşafodajul construit pe fundamentul de hârtie în cinci sute de ani s-a prăbuşit în numai cinci ani de digitalizare. Apocalipsa, adică schimbarea lumii vechi cu o alta, nouă, diferită este privită ca o catastrofă ce va duce la dispariţia umanităţii fiinţei umane. Schimbarea relaţiilor între oameni pe care o aduce/induce extinderea capacităţii mijloacelor de comunicare semnifică şi modificarea comportamentelor individuale. Este o diferenţă imensă între a vorbi cu un prieten faţă în faţă, privindu-l, şi a comunica cu un alt prieten (de) la mare distanţă, fără să-l vezi sau chiar fără să-l fi văzut vreodată. Ori avându-i imaginea pe un ecran, dar fără să-i fi simţit respiraţia, mirosul, prezenţa fizică. Este o schimbare esenţială a conceptului de spaţiu înconjurător pe care-l percepe fiinţa umană, spre deosebire de orice altă fiinţă. Da, este o modificare a conceptului de prezent.
În viziunea unuia dintre „înspăimântaţi”, „Internetul, digitalul încarnează (atenţie, s-a folosit un cuvânt total nepotrivit pentru un mediu nematerial! – n.m.) fluiditatea absolută, lejeritatea supremă: se află în lichid, în aerian; apă şi fulgi. Totul circulă, totul slalomează, totul se fofilează. Nimic, într-adevăr, nu e mai fals: niciodată o cantitate de informaţie nu a fost mai importantă, niciodată indivizii nu au fost, de la crearea lumii, înăbuşiţi de o masă de informaţii atât de enormă, atât de gigantică, atât de persistentă venită peste ei. Internetul adună în contul lor megatone de date pe care nimic niciodată nu le va şterge, reduce, filtra, curăţa, aera, purifica. Se actualizează, dar straturile rămân, stivuite ca farfuriile. Fiecare devine propriul pachiderm. Se deplasează cu munţii de cuvinte, de descrieri, de judecăţi. Cât despre orice eveniment, el este sursă de milioane de avize, de comentarii, de descrieri, de mărturii, de povestiri, de negări, de afirmaţii asupra cărora realitatea însăşi se năruieşte şi adevărul dispare.” Nimic mai adevărat în această frumoasă descriere. De ce ar fi ea motiv de pericol?
Pe de altă parte, iată că, în ActuaLitté, Jean-Romain Blanc îşi intitulează comentariul Internet : du cyberespace à la cyberespèce. Inter-nerds et modem de vie (Internetul: de la cyber-spaţiu la cyber-specie. Inter-tocilari şi modem de viaţă). Ludicul titlului anunţă o viziune neconformistă asupra unei realităţi sociale. La întrebarea „Facebook-ul este cu precădere virtual sau real?” justiţia din unele state a răspuns deja, condamnând persoane pentru „incitare la rebeliune” prin mesajele postate în reţea şi a readus în discuţie delimitarea între spaţiul privat şi spaţiul public. Nu suntem în prezenţa cyber-spaţiului inventat de William Gibson acum vreo trei decenii (o lume compusă în întregime din coduri informatice conţinând informaţie pură), lumea fizică şi lumea digitală nu sunt atât de separate încât să se asemene cu disocierile filosofice milenare dintre corp şi spirit, astfel că viziunile autorilor cyberpunk sunt deja desuete. Nici concepţia admisă de mulţi că Internetul ar fi o „halucinaţie consensuală” nu mai rezistă la un examen sumar. Se pare că cyber-spaţiul nostru e „în carne şi oase”. Ar fi imposibil de imaginat revoltele din Primăvara arabă fără prezenţa reţelelor sociale, care au furnizat informaţii reţelei mass-media internaţionale. Chiar în aceste clipe, jurnaliştii folosesc Skype pentru a comunica cu liderii mişcărilor din Siria. Internetul a preluat o parte din Putere şi, astfel, lumea „digitală” influenţează decisiv lumea socotită „reală”. Ideea celor două lumi separate a căzut definitiv sub tirul actualităţii total diferite de ceea ce au imaginat autorii de distopii. O mare diferenţă între soarta lui Jules Verne şi aceea a lui William Gibson! Realitatea fizică şi realitatea virtuală se „întreţes” din ce în ce mai mult, constituire o mare reţea comună. Facebook-ul este un exemplu de concomintenţă a celor „două vieţi” ale unui singur individ, reală şi virtuală, care se suprapun şi se completează reciproc. „Oamenii îşi combină viaţa psihică şi viaţa digitală până la un punct în care distincţia între cele două este din ce în ce mai puţin pertinentă.” Odată „ratat” Cyber-spaţiul gibsonian, drumul duce inevitabil către „cyber-specie”, către un altfel de OM, sensibil diferit de acela al secolelor anterioare. Cyber-specia se formează prin înglobarea cyber-spaţiului cu totul, devenit parte a fiinţei, a existenţei; sau prin deversarea cyber-spaţiului în lumea fizică, prin colonizarea acesteia. Indiferent de modalitate, rezultatul este unul singur, evoluţia structurală a omului are altă arhitectură, se construieşte o altă lume.
Sunt multiple modificările mediului de viaţă care va veni – posteritatea are viitor, iar viaţa cu mijloacele digitale va fi metafizic tot o existenţă, eminamente superioară. Această posteritate va permite manifestarea unor noi moduri de exprimare artistică, chiar a noii avangarde, care ar fi twitteratura şi a altora, pe care, ancoraţi la cheiul trecutului, nici măcar nu le visăm. Acum treizeci de ani, eram foarte mândru de accesul la Mediatecă, o sală a bibliotecii unde puteam asculta la cască muzică sau piese de teatru de pe plăci de pick-up sau de pe benzi de magnetofon. Azi sunt foarte mândru că am acces la Biblionet şi pot asculta la cască şi vedea pe un ecran de 19” un concert de jazz de la Montreux, pot trimite o scrisoare electronică ce-ajunge instantaneu la destinatarul aflat la marginea cealaltă a lumii, pot vedea în direct - live - intervenţia armatei siriene împotriva manifestanţilor pentru libertate şi democraţie. Acest ultime două cuvinte unite printr-un element copulativ sperie teribil pe „clasici”.
În literatură, în arte, de fapt, nu există democraţie, ci dictatura valorii. Iar libertatea este restrânsă la un număr, nu prea mare şi limitat, de forme de exprimare. Orice încercare de extindere a democraţiei şi a libertăţii în domeniul artelor este - a fost mereu! - socotit un atac la adresa stabilităţi sistemului.
A scrie proză sau poezie în forme fixe de 140 de caractere şi a le transmite „în eter” este o erezie de neacceptat! „Să ardem e-book-urile! Să organizăm e-tofafe-uri!” – aşa sună îndemnurile „clasicilor”; se întâmplă ceva ce-arată confuzia intelectuală a timpurilor noastre!
Între timp, lumea literaturii digitale merge mai departe. S-a înfiinţat deja un Institut de Twitteratură Comparată (ITC), cu sediul în oraşele înfrăţite Bordeau şi Quebec, unde te poţi înscrie contra unei taxe anuale de 140 de eurocenţi şi dacă îndeplineşti anumite condiţii, printre care să trimiţi cel puţin un gazouillis (engl. tweet, rom. tril), text de 140 de caractere, inclusiv spaţiile, şi o biografie în 10 triluri (1400 caractere). Iată un gazouillis semnat chiar de cel care a avut ideea înfiinţării Institutului, poetul Jean-Yves Fréchette: „Ta recherche d’aliments écologiques t’a conduite à des extravagances alimentaires de surdouées : un matin, tu t’es mise à brouter du soleil.” („Cercetarea ta în privinţa alimentelor ecologice te-a condus înspre extravaganţe alimentare: într-o dimineaţă te-ai dus să păşunezi la soare.”) Iată un alt tril, de Jean-Michel Le Blanc: „Tous les jours, elle faisait quinze minutes de grimaces devant sa glace. Sa psycho-esthéticienne le lui avait recommandé pour ses ego-rides.” („În fiecare zi, ea făcea cincisprezece minute de grimase în faţa oglinzii. Psihoesteticiana ei i le recomandase pentru a scăpa de ego-riduri.”)
ITC are şi un Manifest. „La twittérature est à la rature, ce que le gazouillis est au chant du coq. Les uns vantent l'alexandrin, d'autres jouent du marteau-piqueur.” Aşa sună primul tweet/tril al Manifestului. Începutul se sprijină pe omofonia remarcată cândva de Roland Barthes, la un seminar în aer liber. El a lansat atunci o formulă oarecum enigmatică şi de o claritate deconcertantă: „La littérature, c’est la rature” („Literatura e ştersătura”). Contextul în care lansa expresia era simbolismul întâmplător al cuvintelor. Este un fapt: ştersătura (rature) este literalmente legată de cele literare (litté-rature) şi limba franceză nu permite să se uite cumva că, în materie de literatură, marea artă nu consistă, pentru scriitor, să ardă etapele de redactare, să avanseze cu capul plecat spre finalizarea prematură a textului, ci, din contră, să întârzie ireversibil, profitând de orice ocazie ca să revină, iar şi iar, asupra celor scrise deja. Opera în stare născândă nu ia cu adevărat cunoştinţă de ceea ce caută să devină decât în spaţiul îndoielii şi re-formulării, de-a lungul propriilor regrete. Mutată în câmpul curiozităţilor omofonice, această relaţie nativă între rature şi littérature poate fi citită, de asemenea, ca un fel de injoncţiune – Lis tes ratures (Citeşte-ţi ştersăturile) – ceea ce constituie, de fapt, unul dintre imperativele categoric majore ale meseriei de scriitor: o privire vigilentă asupra metamorfozelor aplicate formelor şi semnificaţiilor prin care scriitorul elucidează sensul proiectului său pentru a-l putea duce la bun sfârşit, înainte ca alţii – geneticienii textului – să ia la cercetat indicii semnificanţi ai itinerariului creativ. Expresivitatea este literalmente barthesiană… Sensul primului tweet/tril al Manifestului este de-acum clar: „Twitteratura e pentru ştersătură ceea ce e trilul pentru cântatul cocoşului. Unii glorifică versul alexandrin, alţii se joacă cu ciocanul pneumatic.” Altele sună cam aşa: „Twitteratura nu este umor. Ar fi absurd să râdem de tot, de vreme ce putem foarte bine să ne batem joc de oricine. Şi reciproca. / Twitteratura este suma poveştilor, aforismelor şi altor apoftegme. O cacofonie de triluri din care Institutul îşi compune armonios simfonia. / Twitteratura se practică permanent. Una dintre misiunile sale este, de altfel, să deceleze creaţiile literare ale trecutului care ar putea fi triluri. / Twitteratura este accesibilă tuturor. Ea face să vibreze surzii; ea iluminează orbii; pinguinii o pot atinge cu degetul. / Twitteraturii nu-i lipseşte ambiţia, ea generează ambiţia, dar şi notorietatea şi multe alte valori literalmente literare.” Originile şi influenţele literare ale twitteraturii sunt haiku-ul japonez, romanul-foileton din sec. al XIX-lea, jocurile colective de scriere creativă (cadavres exquis) ale suprarealiştilor (Yves Tanguy, Marcel Duhamel, Jacques Prévert, Benjamin Peret, Pierre Reverdy, André Breton, Frida Kahlo) şi experienţele literare ale grupului OuLiPo (Atelier de literatură potenţială, la care participau Raymond Queneau, François Le Lionnais, Italo Calvino, Georges Perec, Claude Berge şi mulţi alţii).
Luna februarie a fost declarată de ITC „luna twitteraturii”. Şi ca totul să fie cât se poate mai uimitor pentru bieţii creatori de pe meleagul românesc, Mme Line Beauchamp, vice prim ministru şi ministru al Educaţiei, Timpului liber şi Sportului din Quebec, a anunţat acordarea unui ajutor financiar de 71.750 de dolari canadieni ITC. Graţie sumei atribuite în cadrul Programului de cercetări în domeniul culturii scrise, ITC va putea realiza un proiect de cercetare-acţiune asupra utilizării în licee a unor facilităţi inspirate de Twitter pentru dezvoltarea competenţelor de scriere expresivă. Mai mult, primul Festival de Twitterature se va ţine în Quebec, în octombrie 2012, s-a anunţat pe 2 decembrie trecut, cu prilejul lansării volumelor „Le Compte des mille et un tweets” şi „Tweet rebelle”. Desigur, cărţi pe hârtie, ca să nu se supere nimeni!
Formal, texte asemănătoare s-au mai scris, în afară de mult cunoscutele haiku, am putea nota Nouvelles en trois lignes de Félix Fénéon (1906), poemele într-un vers ale lui Ion Pillat (1936), textele pangramatice (fraze cu toate literele alfabetului), romanele japoneze keitais (scrise ca sms pe telefonul mobil), mai degrabă dialoguri dramatice, naraţiunea fiind absentă.
În fond, intenţia twitteraturii nu este de a bulversa codurile narative, ea le înglobează şi le foloseşte în propriul interes de multiplă comunicare socială prin artă. „Concizia este sora talentului”, spune Cehov. A demonstra adevărul afirmaţiei a fost, poate, intenţia jurnalistului american Matt Ritchel, în 2008, când a publicat un „real-time thriller” (Twiller) direct pe reţeaua socială Twitter. Canadienii LeRoy K. May şi Eric Bourdonnais continuă şi azi să-i calce pe urme. Francezul Laurent Zavack e primul în lume care a publicat pe hârtie, în 2009, un „twittroman” de 230 de pagini, pre-publicat în întregime pe contul său de pe Twitter. Iar încercarea unei clase de elevi de liceu din Iroise à Brest de a face din „Străinul” lui Albert Camus un „twittroman” este o întreprindere pedagogică de toată stima. Sunt destule păreri că Twitter-ul ar putea deveni un veritabil salon literar. Deja sunt prezenţi în reţea atât scriitori în viaţă - Salman Rushdie, Paulo Coelho -, cât şi din cei dispăruţi - Albert Camus şi Jean-Paul Sartre - desigur, prin intermediari, în acest caz. Viking/Penguin a publicat, în decembrie 2009, Twitterature: The World's Greatest Books in Twenty Tweets or Less, care cuprinde 80 de mari opere literare ale lumii „distilate” după regula celor 140 de caractere de către Alexander Aciman şi Emmett Rensin, studenţi al Universitatea din Chicago.
Twitteratura include creaţie poetică şi nanoproză a căror principală calitate este sugestia, pentru că face apel la cultura generală a cititorului şi la capacitatea sa de interpretare; presupune interactivitate, participare activă a cititorului, aşadar nu este o literatură pentru spiritele leneşe.
Viitorul ei este deschis, cu toate bocitoarele de la cenotaful literaturii.
Rien de plus. Nothing more. Nada más. Nimic mai mult.
