Sunt deja 150 de
ani de la moartea lui Baudelaire, pe 31 august 1867, la 46 de ani. Un secol şi
jumătate au trecut fără acela care mărturisea că „neprihănit ca hârtia, sobru
ca apa, înclinat spre cucernicie ca o copilă la prima ei împărtăşanie,
inofensiv ca o victimă, nu mi-ar displăcea să trec drept un desfrânat, un
beţiv, un nelegiuit şi un asasin.” (v. „Proiect de prefaţă pentru Florile răului”), dar cu opera lui mereu nouă, mereu de redescoperit. Momentul
pare propice pentru apropieri din cele mai diverse unghiuri de omul Baudelaire
şi de opera lui. Daniel Salvatore Schiffer, autor, printre altele, al Filosofiei
dandysmului (PUF, 2008), în
care se ocupă de opera unor Kierkegaard, Wilde, Nietzsche şi Baudelaire, publică,
în Le Nouvel Observateur, chiar în
ziua comemorării, un dialog cu Jean-Baptiste Baronian,
membru al Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză din Belgia, autor al
eseului „Baudelaire au pays des Singes” („Baudelaire în ţara Maimuţelor”), apărut
la Pierre-Guillaume de Roux Editions, Paris, 2017, în care analizează
raporturile adesea dificile pe care Baudelaire le-a avut cu Belgia.
„Pays des Singes”,
adică Belgia lui Léopold al doilea, o ţară tânără, creată abia la 1830, îl găzduieşte
începând cu 24 aprilie 1864. Nu ştia prea multe despre Bruxelles. Se plictisea
de moarte, după cum mărturiseşte în corespondenţă («ennuyait mortellement»). Firesc,
pentru că sosise aici, la rândul său, plin de prejudecăţi, de idei luate de-a
gata şi, ca atare, adesea false, atât psihologic, cât şi sociologic,
intelectual şi cultural. Astfel, de exemplu, după numai o săptămână la
Bruxelles, credea că belgienii sunt o „imensă masă de creiere goale", „mai
stupidă decât francezii", aşa cum îi scrie într-o scrisoare, în 6 mai 1864,
către mama sa, doamna Aupick. Notele pe care le-a lăsat despre şederea de doi
ani în Belgia şi în special în Bruxelles, după ce venise pentru doar două
săptămâni de conferinţe, continuă să conţină expresiile „capitala maimuţelor” şi
„ţara maimuţelor”. Ideea era că belgienii nu fac altceva decât să imite, să-i
maimuţărească pe francezi, într-un mod nefericit. E un text care prezintă un
Baudelaire inedit, singular şi erudit, care credea că belgienii, prin moravuri,
atitudini, stil arhitectural, aveau un gust pronunţat pentru imitaţie.
Poetul, aflat
într-o situaţie materială precară, spera să se refacă financiar şi cu sprijinul
editorilor belgieni, dar conferinţele avură puţin succes, iar operele propuse spre
publicare au fost refuzate. Motive suficiente ca să nu iubească această ţară şi
să scrie o serie de poeme sub titlul Amœnitates
belgicæ (Farmecele Belgiei), pe care editorii şi profesorii o vor cam trece
de obicei sub tăcere. Pamfletul Pauvre belgique! (iunie
1864), cuprins în culegerea respectivă, este de o duritate extremă: « Le visage
belge, ou plutôt bruxellois. / Chaos. / Informe, difforme, rêche, lourd, dur,
non fini, taillé au couteau. / Dentition angulaire. / Bouche non faite pour le
sourire. / Le rire existe, il est vrai, mais inepte, énorme, à propos de
bottes. » („Faţa belgiană, sau mai degrabă bruxelleză. / Haos. / Informă,
deformată, acră, grea, dură, neterminată, tăiată de cuţit. / Dentiţie
unghiulară. / Gură nefăcută pentru zâmbet. Râsul există, este adevărat, dar
inept, enorm, prostesc.”) Trebuie spus că reputaţia autorului nu va ieşi
nevătămată. Comice, rele şi, adesea, chiar nepoliticoase, aceste versete
răzbunătoare şi solitare trimit mai degrabă la Céline sau Rebatet, decât la un
autor atât de consensual studiat şi interpretat. Cu toate acestea, este vorba
de un amestec de calambururi îndoielnice, glume deochiate, scatologice, chiar
cu totul licențioase, tranșante, cu o stăpânire perfectă a poeziei şi a limbii
franceze, care face ca această colecţie, Amœnitates belgicæ, să fie cea mai amuzantă a poetului, una
dintre cele mai de succes din literatura franceză. Ceea ce pare aberant pe plan
intelectual, este perfect comprehensibil pe plan psihologic. Baudelaire, în
Belgia, a mers din eşec în eşec, din deziluzie în decepţie, nu puţine vexante
pentru amorul propriu, pentru mândria sa de om şi de scriitor. Era teribil de
frustrat de absenţa vreunui răspuns pozitiv, de lipsa de succes.
Înainte de a ajunge la Bruxelles, era
împovărat de datorii, cu imperioasa şi urgenta nevoie de bani. O parte
semnificativă din „Florile răului” (1857), carte care-l va face în ochii
posterităţii unul dintre cei mai mari poeţi francezi ai secolului al XIX-lea, alături
de Verlaine şi Rimbaud, avea să fie condamnată pentru „ultraj asupra bunelor
moravuri”, de către justiţia franceză. Erau destui creditorii săi la Paris,
între care şi Edouard Manet, pictorul, care s-a dovedit, totuşi, destul de
generos. Deşi acoperit de slavă la nivel poetic, literar, la nivel social era un
paria. Dornic de „refacere” a sănătăţii economice, de regăsire a unei anumite abundenţe
financiare, a unui confort material, s-a îndreptat spre Bruxelles, pe urmele
lui Victor Hugo, dar totul a fost o nereuşită, inclusiv proiectatul şi
abandonatul volum despre monumentele artistice, arhitecturale şi religioase ale
Belgiei.
Cartea lui cu Jean-Baptiste
Baronian, eseu critic atent structurat şi argumentat, a fost concepută, la
bază, ca un fel de roman poliţist, gen pe care autorul îl agreează în mod deosebit,
el întrând în pielea oamenilor epocii, relevând ce ştiau francezii, deci şi
Baudelaire, despre Belgia acelor vremuri. Între aceştia, şi Théophile Gautier, Gérard de
Nerval, Octave Mirbeau, care se exprimaseră cu totul altfel decât Baudelaire cu
privire la Belgia. Pline de locuri comune, convingerile celor mai mulţi au
considerat-o, în mod greşit, reacţionară, conservatoare, catolică şi bigotă, pe
când ea era, din contră, o naţiune progresistă (azi am spune liberală de stânga),
guvernată de liber-cugetători şi de franc-masoni. Constatând adevărul,
Baudelaire, care era un bun catolic, a fost „refulat” la nivel psihanalitic,
s-a spus, de acea
Belgie care era animată de „preotofobie”, cu cuvintele sale, o ţară „anti-calotină”, dacă nu chiar „anticlericală”.
Unii exegeţi au afirmat că poetul era deja
în declin, atât pe plan existenţial, cât şi pe plan spiritual. Nimic mai fals,
susţine Baronian. Pentru că, în aceşti ani chiar, din
contră, el a scris cele două „jurnale intime”: „Fusée” şi „Mon cœur mis à nu”,
şi nu mai puţin extraordinarele poeme în proză „Le Spleen de Paris”. Apoi, în
1863, „Le Peintre de la vie
moderne”, formidabila carte de critică de artă, cea mai
aprofundată şi cea mai completă teorie a dandysmului. Dandy: acest „preot după
inima lui”, precum, creştin fiind funciarmente, dincolo de aparenţa de „poet
blestemat”, Baudelaire l-a definit atât de minunat.
