Prix des Deux Magots 2021 - Emmanuel Ruben

 Prix ​​des Deux Magots a fost creat în 1933. De atunci, a fost acordat în fiecare an. Astfel, în ultima marţi din ianuarie, juriul compus din 13 membri, recompensează autorii promiţători sau deja recunoscuţi. Cafeneaua de pe bulevardul parizian Saint-Germain-des-Prés şi-a fondat premiul literar în ziua în care Prix Goncourt a fost acordat lui André Malraux pentru La Condition humaine. Această îndrăzneală o datorăm scriitorului Roger Vitrac şi bibliotecarei de la Beaux-Arts. Împreună, reunesc un juriu format din 13 autori, care donează fiecare câte 100 de franci. Primul câştigător a fost Raymond Queneau, pentru romanul său Le Chiendent. Prix ​​des Deux Magots este una dintre cele mai vechi distincţii literare din Franţa. Are un buget de 7.700 de euro pentru a încuraja şi a susţine câştigătorii în munca lor cu scrisul literaturii.

*

În 2021, Prix ​​des Deux Magots a fost acordat lui Emmanuel Ruben, pentru romanul Sabre (ed. Stock)

A fost odată ca niciodată. La fel ca în toate marile romane, adică acelea care ne trimit la  copilărie, începe cu: „În sala de mese a bunicilor, era o sabie de un model necunoscut, pe care nu o ştiam. Niciodată cântărită, nici măcar mângâiată.” Iată-l pe Samuel Vidouble, naratorul, blocat într-o casă prăfuită, bântuit de fantomele unei familii de provincie calviniste, „fără poveşti, fără calităţi, fără titluri de faimă”, într-un „fund-de-sac al Franţei şi al Europei”, la capătul unei linii de tren improbabile şi nocturne, iată-l din nou pe acest Samuel Vidouble, profesor de istorie dezamăgit şi iubitor de hărţi geografice, care decide să investigheze această amintire din copilărie, îndrumat de mătuşa Esther, librar pensionar: „Unde se dusese sabia asta?” „Dacă aş fi visat la asta?”
Nu atât sabia cu lama curbată, crăpată, culoarea albastru Siena, cât epocile prin care a putut să treacă, drumurile oamenilor, ale războaielor, ale morţilor, care l-au impresionat odată pe tânărul Samuel, care aparţine ultimei generaţii ce i-a cunoscut pe aceia ce-au făcut războiul. Şi apoi, la ce strămoş a venit sabia asta? Cine a fost eroul sau, dimpotrivă, impostorul nelegiuit: VVRL, Victor Vidouble Rex Livorum? Victor Vidouble Regele Vieţilor, care ar fi domnit odată asupra unui arhipelag din Marea Baltică? Un descendent al unui hughenot închis în ţara sa de mlaştini, iazuri şi turbării? O nobilime din secolul al XVIII-lea îndrăgostită şi ea de hărţile geografice şi care se bazează pe ea pentru a o îndepărta de provincia străină? Baronul Victor Vidouble din Saint-Pesant, mit al familiei sau legendă a naturii libere, pe care unchii-veterani îi reinventează pe rând la priveghere? Este mai bine să te dedici realităţii, care este adesea dezamăgitoare, decât să urmezi aripa imaginaţiei, cu poveştile ei despre insule pierdute sau inventate? Cu excepţia cazului în care o hartă a comorilor familiale ne permite să localizăm locul şi ora de unde a venit faimoasa sabie?
La fel cu alte cărţi ale lui Emmanuel Ruben, având alte subiecte în centrul forţei lor de sugestie, dar de o la fel de remarcabilă putere romantică, plus o invenţie geografică amuzantă, Sabre este cartea maturităţii. Un adevărat roman picaresc, ce trimite la fel de mult spre Aventurile Baronului de Münchhausen, ca şi spre Baronul din copaci al lui Italo Calvino. Este o vânătoare de comori ameţitoare, care ne duce înapoi în timp, la războaiele napoleoniene şi ne invită într-o călătorie barocă în căutarea himerelor ce dezvăluie adevărul de care avem nevoie.
…………..
Fragmente din cap. 2, „Rance demeure”
 
Pentru a scrie această carte, m-am întors în satul în care mi-am petrecut toate vacanţele din copilărie, unde s-a născut tatăl meu, unde a murit bunicul meu. Nu pot să o scriu decât acolo această carte, într-o căsuţă care se sfărâmă sub glicina ei la capătul unei fundături în care pisicile se ceartă toată ziua, într-o lume retrasă, ţinută secretă, retrasă între munţii săi - un fund-de-sac al Franţei şi al Europei. Un loc izolat, deconectat, în care reţelele fără fir nu îşi ţes încă pânza de păianjen care te îndepărtează de viaţă şi te leagă de ecrane.
Dintr-un moft, am sunat-o pe mătuşa Esther cu o zi înainte de sărbătoarea Tuturor Sfinţilor din 2015, ca să-i spun că vin. Am aruncat câteva haine şi câteva cărţi la întâmplare într-o valiză şi am sărit în RER [trenul local], în metrou, într-un tren de noapte spre Briançon, cel care pleca încă la 22:33 de la gara Austerlitz, dar n-a reuşit să supravieţuiască celei mai recente restructurări a reţelei feroviare. Ca de obicei, m-am trezit singur în compartimentul meu, singur în vagonul meu de clasa a doua, la capătul trenului, ca o ciumă - am aflat mai târziu motivul pentru care SNCF mi-a acordat întotdeauna acelaşi loc: când am coborât la ora 5.15 sunt într-o mică staţie uitată, pentru că a trebuit să evit să-i trezesc pe ceilalţi pasageri în mijlocul nopţii, deoarece trenul circula pe jumătate gol, i-am depăşit pe cei de la terminalul din faţă şi am rezervat ultima maşină pentru clienţi ca mine, dar de fiecare dată când am luat trenul nu au existat niciodată alţi clienţi asemenea mie, atât de mult încât m-am întrebat dacă nu cumva vagonul nu este închiriat special pentru mine.
Prin fereastră, am urmărit cum ultimele halouri ale suburbiilor din sud dispar în noaptea de toamnă şi, după primele momente de toropeală, frigul, singurătatea m-au cucerit, am testat mai multe cuşete înainte de a alege una din cele două din mijloc, am tras perdelele şi, zguduit de ţacţac-ul trenului, am simţit o mulţime de idei contrare învârtindu-mi-se în creier - pentru a nu ştiu câtea oară, m-am întrebat de ce nu mi-am dat demisia sau nu mi-am cerut transferul; ce venisem să caut în acest oraş infinit, de ce nu aveam încă puterea să părăsesc această capitală întinsă care mă respingea în fiecare an puţin mai departe de centrul său, ce mă lega de pereţii întunecaţi ai acestui acvariu uriaş în care nu fusesem niciodată în stare să mă aclimatizez? Ce zici să te întorci şi să trăieşti acolo, mi-am spus, doar să încerc? Ai putea găsi cu uşurinţă un loc de muncă, se pare că facultatea nu este foarte populară. Şi, având în vedere costul vieţii, nu ar fi nevoie să faci această muncă repetitivă şi discreditată, ai putea să o iei mai uşor şi să te dedici tot timpul scrisului. Copiii de treizeci de ani se mută acolo, închiriază cabane întregi pentru o îmbucătură de pâine, când tu îţi cheltui jumătate din salariu trăind într-o cuşcă de iepuri! Nu, uită ideea: mai presus de toate, nu te mai întorci niciodată, ar fi mărturisirea faptului că ai depus armele - mai degrabă să pleci, să mergi cât mai departe, să trăieşti restul vieţii tale în străinătate, majoritatea prietenilor tăi nu a ales să emigreze? Ba în Canada, ba în New York, ba în Israel, Roma, Berlin, Mexic, Suedia.

Că pentru tine plânge Tigrul

 

Criza sănătăţii nu va fi reuşit să stingă chiar toate tradiţiile. Dacă Academia Goncourt a trebuit să renunţe la prânzul obişnuit la Drouant (restaurant istoric parizian fondat în 1880, pe strada Gaillon), pentru a se regăsi în spatele unui ecran, prin videoconferinţă, nu a făcut însă derogare de la anunţarea premiilor sale literare de primăvară. De şase ani, a combinat premiul Goncourt pentru primul roman, cu cele pentru poezie şi nuvelă în luna mai, în marja celebrului său premiu din noiembrie.

Juriul, prezidat de Didier Decoin, a anunţat, într-un comunicat de presă, numele câştigătorilor marţi, 4 mai. Prin urmare, Emilienne Malfatto a câştigat Goncourt pentru primul roman cu Que sur toi se lamente le Tigre (Că pentru tine plânge Tigrul). Ea urmează lui Maylis Besserie, distinsă anul trecut. Acţiunea e situată în Irakul rural modern şi prezintă o tânără fată într-o relaţie romantică în afara căsătoriei. Cartea este publicată de Elyzad, o editură tunisiană interesată de „societatea arabă, textele nomade pătrunse de mările nordului şi de respiraţia sudului, a Balcanilor şi a Japoniei”, cum subliniază Alice Develey, în Le Figaro. Tot ea remarcă faptul că juraţii au păstrat „editurile mici” în listele lor, dar şi edituri francofone. Elyzad este una dintre ele, Metropolis, o companie editorială elveţiană, este alta. Shmuel T. Meyer câştigă Goncourt de la Nouvelle cu Et la guerre est finie, unde autorul împleteşte într-un limbaj poetic destinele personajelor trecute prin războaie istorice şi lupte intime. Scriitorul, care îi succede lui Anne Serre, încoronată pentru Au cœur d'un été tout en or (Mercure de France) s-a confruntat cu Sylvain Prudhomme cu Les orages (L'arbalète Gallimard), Cyril Roger-Lacan cu Derniers jours (Grasset) şi David Thomas cu Seul entouré de chiens (Éditions de l'Olivier). Pauline Dreyfus a câştigat, la rândul său, Premiul Goncourt pentru biografie „Edmonde Charles-Roux” cu Paul Morand, publicată de Gallimard. Într-un limbaj plin de viaţă, ea priveşte înapoi, la trecutul scriitorului şi diplomatului, desenând portretul unui bărbat cu faţete deseori nerecunoscute.

Revenons à nos moutons…

Dacă nu ai citit nimic despre Irak şi despre interminabilul război care îl sfâşie de patruzeci de ani, acest roman îţi va permite să-ţi începi iniţierea. Dacă, pe de altă parte, ai citit deja lucrări dedicate martiriului său, nu vei câştiga mare lucru ca informaţie.

Dar nicicum nu se poate nega că această tânără autoare franceză scrie cu talent. Economia sa de cuvinte serveşte forţei subiectului. Cu atât mai bine, deoarece intensitatea ororilor descrise ar putea sufoca voyeurismul cel mai nesănătos. Pentru că:

Sânge. Sângele oamenilor care merg la război şi nu se mai întorc niciodată. Sângele fecioarelor care este mândria soţilor. Sângele care acoperă nou-născutul căruia îi promite un destin mai bun decât cel al tatălui său. Sângele femeii necredincioase care trebuie să moară pentru a salva onoarea familiei sale. Sângele este peste tot. „Ne naştem în sânge, devenim femei în sânge, naştem în sânge... Prima dată când lumea s-a înroşit, aveam nouă ani.”

Negru. Negrul veştmântului abaya, pe care trebuie să-l porţi pentru a te proteja de ochii oamenilor. Negrul tunicilor islamice care patrulează pe Tigru. Negrul machiajului khôl la ochi în acele momente rare în care fetele seduc. Fumul negru care scapă dintr-un nou atac. Negru este peste tot.

Ce rămâne din acest pământ devastat? Ce se întâmplă cu furia bărbaţilor? Unde cad lacrimile femeilor? Emilienne Malfatto pictează un portret al dezastrului.

Magia literaturii, în 84 de pagini, vorbeşte despre complexitatea unei ţări, descriind cultura sa patriarhală, pictând portretul celor opt personaje şi chiar dând glas unui râu, Tigrul. Émilienne Malfatto oferă un text magnific prin arta ei de a povesti şi condeiul care amestecă lirismul şi intensitatea. Reporter şi fotograf premiat, cunoaşte bine Irakul. Alternează vocea Tigrului, râul de argint şi extrase din epopeea lui Gilgamesh cu vocile protagoniştilor, care la rândul lor aruncă lumină asupra sentimentelor, atitudinilor lor în faţa acestei cronici a unei morţi anunţate. „Îmi spun Tiger, dar în fiecare zi mă nasc din zodia taurului şi furtună, acolo sus, în munţii din nord. Oamenii din această regiune mi-au sfâşiat flancul, mi-au spulberat revărsarea cu metalul şi cu târnăcoapele lor. Au ridicat ziduri de beton şi oţel pentru a-mi zăgăzui apele. Sunt ca vântul din stuf, trec, dar nu vor dura. Când numeri milenii ca mine, nimic nu contează cu adevărat”.

Această ţară a stabilit ea să-i fie scenă pentru poveste. Scriitura este incredibil de poetică, fluidă, foarte potrivită pentru a expune o tragedie. Prima voce pe care o auzi este cea a unei femei abia ieşite din adolescenţă. Ea este însărcinată. Bărbatul pe care îl iubeşte în secret, Mohammed, viitor logodnic, este în război, nu se va mai întoarce. Nu erau căsătoriţi. Ruşine, blestem, nenorocire, nu va exista iertare. O greşeală iremediabilă în acest ţinut al nisipului şi al scorpionilor, unde „onoarea este mai importantă decât viaţa. La noi, o fiică moartă este mai bună decât o fiică mamă”. Codul de onoare rimează cu groaza. Prin urmare, fratele ei mai mare, Amir, o va ucide. Memoria şi numele ei vor fi şterse. Ea nu va fi existat niciodată în ochii poporului său. În plus, nu ştim numele acestei tinere fete, nu este niciodată menţionat, moartea iminentă şi-a făcut deja treaba.

Romanul scurt este ca o tragedie antică, dar este o dramă contemporană. Are loc pe parcursul unei singure zile, cu un rezultat inevitabil. Într-un loc închis, casa familiei, ca o închisoare, în curând un mormânt. Tânăra pleacă doar pentru a merge la spital, astfel încât sarcina ei să poată fi confirmată. Însoţită de cumnata ei, pentru că ar fi fost „contrar decenţei” să iasă singură. Doctorul o întreabă dacă are unde să fugă, dar unde s-ar duce?

Este o poveste corală. La rândul său, fiecare membru al familiei îşi împărtăşeşte sentimentele cu privire la drama aşteptată. Baneen, soţia lui Amir, fratele mai mare, de asemenea însărcinată, care îşi poartă cu mândrie burta rotundă, e legitimată. „Eu sunt soţia, femeia supusă, femeia corectă, cea care respectă regulile, care nu le contestă”. Amir, fratele mai mare, e „ucigaşul”, pentru că e „depozitarul autorităţii masculine” din familie, de la moartea tatălui într-un atac armat. „Voi ucide mai târziu şi voi crede că nu am de ales. Viaţa ei sau onoarea tuturor. Nu eu voi ucide, ci strada, cartierul, oraşul. Ţara.” Există „celălalt frate”, Ali, mai modern, mai tolerant, dar laş. El nu se va opune gestului fratelui mai mare. Şi apoi Hassan, cel mai tânăr, favoritul. „Încă nu este omul” care ar opri braţul fratelui său dacă ar putea. Se întreabă dacă va deveni ca Amir sau dacă va fugi de această lume. „Eu sunt cel care, poate, nu va fi un asasin”. În cele din urmă, mama, uzată de o viaţă de supunere, nu se va opune fiului ei întru uciderea fiicei sale.

Scrierea este simplă, propoziţiile deseori scurte, puternice. Povestea are ritm, e puternică, un real succes literar.

_________________

Emilienne Malfatto, născută în 1989, fotoreporter independent, a rămas deseori în Irak şi cunoaşte bine realitatea irakiană. În 2015, a primit premiul France Info-Revue XXI pentru reportajul său Ultima escală înainte de mare. În 2019, proiectul ei Al-Banaat, în sudul Irakului, a fost onorat cu Marele Premiu de Fotografie Documentară al IAFOR (Forumul Academic Internaţional).