1. Poezia invizibilă. Interogarea nu este nouă, desigur, a mai fost
prezentă de-a lungul timpului, dacă ar fi numai să ne amintim de „cearta dintre
clasici şi moderni” („Querelle
des Anciens et des Modernes” sau, la englezi, „The Battle of the Books”) de la finalul de secolul XVII şi în cel de-al XVIII-lea, ori
de opoziţia dintre modernitatea estetică şi
modernitatea practică (a civilizaţiei burgheze), ilustrată semnificativ de
Baudelaire – „Modernitatea este tranzitoriul, fugitivul, contingentul, jumătate
a artei a cărei cealaltă jumătate este eternul şi imuabilul” (Le peintre de la vie moderne, 1863) –
sau mai contemporana delimitare modernism-postmodernism. Criza poeziei (parte a
crizei literaturii, alături de criza romanului, criza teatrului etc.) a fost,
mai mereu, ca şi celelalte, o manifestare a schimbării de paradigmă, adesea ca
urmare a unor mişcări – mai mult sau mai puţin lesne vizibile – sociale ori la
impulsul irepresibil al dezvoltării mijloacelor de comunicare de masă. Avem, în
ordine cronologică, apariţia presei cotidiene de masă (ziarul de 1 sou - 1
bănuţ), inventarea fotografiei, a cinematografului, răspândirea radioului, a
televiziunii şi, înglobându-le pe toate şi încercând să le elimine, iată, Internetul,
lumea digitalizată, o Nouă Lume, o altă faţă a Realului, copiindu-l şi
transformându-l, falsificându-l şi înlocuindu-l.
Cu prilejul celei
de-a şaisprezecea ediţii a Primăverii poeţilor, un cercetător de la Science Po
Paris, Sébastien Dubois, ajunge, după unele cercetări, la o concluzie aparent
opusă catastrofismului: „Contrar la ceea ce auzim adesea, poezia nu e în criză.
Ea îşi păstrează locul pe care l-a ocupat totdeauna: acela al unui gen
elitist”. Este, totuşi, greu de spus că poezia ar fi un gen elitist... Istoric,
poezia este Mama tuturor artelor cuvântului. Din ea s-au desprins, în esenţă,
celelalte genuri, cel dramatic, apoi cel epic, oricât s-ar fi susţinut, în
timp, „simultaneitatea” naşterii lor (v. Schlegel: „Toate genurile literare sunt originare,
naturale.”) sau multitudinea (v. Chénier: „Natura a dictat
douăzeci de genuri opuse.”). Desigur, există contacte, schimburi de
expresi(vitat)e între genuri, dar nu aici este locul pentru a insista asupra
subiectului. În diferitele sale forme, poezia a fost şi este accesibilă
maselor, orice am înţelege prin asta. Fenomenul nu este neapărat la vedere, nu
se manifestă plin de ardoare, se poate ca adesea să fie marginal, dar absent,
niciodată!
Într-un eseu din 1995, La poésie invisible*, Philippe Sollers, iniţiatorul revistei
şi mişcării «Tel Quel», face o analiză foarte pertinentă a stării poeziei la
finalul secolului trecut. „Toată lumea e de acord, în indiferenţa generală:
poezia nu încetează să dispară, se stinge, se dizolvă în sentimentalism sau
preţiozitate mucegăită şi nu lasă loc decât unor volume nevandabile şi
melancolice, îşi contemplă propria moarte cu un sumbru narcisism. E, fără
îndoială, păcat, dar, ce vreţi, timpurile sunt dure, problemele se acumulează.
Ah! Iată câte o izbucnire, un ultim strigăt, o revoltă… dar nu, mai nimic,
zgomotul este prea puternic, acoperă totul, vocile, respiraţiile, corpurile.
Domneşte aplatizarea verbală într-un ocean de compact-discuri sau de
reproduceri de tablouri, comemorările poeţilor îşi urmează cursul (ce personaje
interesante! ce de aventuri!), revoluţionarii au de ales între sinucidere şi
mutism, pe scurt, excluderea, adevărata, nu atinge numai învinşii
productivităţii febrile, ci chiar limba în care s-ar putea gândi şi vorbi. Ea
nu gândeşte, ea îşi dă cu părerea. Ea nu vorbeşte, ea ordonă. Mizeria poeziei,
aşadar, şi poetizarea publicitară a mizeriei: acesta este, de acum înainte, normativul
societăţilor noastre.” Asta mi-aminteşte de frumoasa definiţie oferită de
Nietzsche în „Aşa grăit-a Zarathustra”: „Numesc Stat locul în care sunt toţi
cei care beau otravă, fie buni, fie răi; locul în care toţi se pierd, fie buni,
fie răi; Statul, locul în care sinuciderea lentă a tuturor este numită
«viaţă».” Formulare premonitorie a Sihastrului de le Sils Maria, putem afirma
azi, în faţa fenomenului consumismului irepresibil, a spaimei de plictiseală şi
nevoii de evadare, în care arta devine joc şi paradă, divertisment superficial,
iar kitsch-ul, produs tipic al
modernităţii, caricatură a ei şi a conflictului său interior, se răspândeşte ca
orice iarbă rea.
La ce bun poeţii în
vremuri de restrişte? Spusa faimoasă a lui Hölderlin pare a nu mai avea sens,
atâta vreme cât «restriştea» este stare de fapt, mod de viaţă, a devenit pur şi
simplu redundanţa subînţeleasă, acceptată, pe care se sprijină orice informaţie
socială. „Această voinţă de eliminare a poeziei şi a gândirii nu provine, de
altfel, dintr-o rea-voinţă sau răutate propriu-zis «umane». Ea e conformă puterii
mondiale a tehnicii, a pieţei, a spectacolului, a bruiajului neîncetat al unui
prezent perpetuu ce înrăutăţeşte.” Sollers intuieşte corect, tarele
modernităţii contemporane (sau post-modernităţii, dacă vreţi) se iniţiază şi se
hrănesc tocmai din acest „prezent perpetuu”; trecutul este abolit, ca valoare
absolută, domnia relativizării nu e ameninţată nicicum; viitorul nu interesează
societăţile de tip consumist, ca valoare a duratei, deci nimic nu durează,
totul este trecător, este pentru consumul imediat. Atunci, ce (poate) face poezia?
Se ascunde în interior; astfel devine invizibilă. Oarecum, se întoarce la
rolul ei esenţial, calitativ: rolul po(i)etic. Rolul de construcţie a
limbajului şi, prin limbaj, a lumii interioare, a lumii posibile. Poezia se
întoarce la cunoaştere şi construcţie (fabrication
– P. Valéry). Ea este, întâi şi înainte de toate, trăire personală, la
contactul cu lumea interioară a celuilalt. „Rolul poetic se joacă, acum, prin
suplimentul de suflet imprimat cântecului, tânguirea subiectivă, prestaţia
umoristică, angajamentul prezentat ca exotic şi, finalmente, prin alibiul
umanist şi academic”, insistă Sollers. «Poetul», spune el, vrea să însemne,
atunci, preoţie tolerată, înţelepciune a luxului, produs al frumuseţii,
suferinţă depăşită şi nobilă, profunzime exhibată ca justificare intermitentă a
vacarmului. „Tăcerea încarnată va veni să spună, timp de două minute, că poezia
este încă printre noi, că ea are micul loc consacrat în ziare, ediţia sa
caritabilă în comerţul implacabil cu cartea, premiile de onoare, Nobelul său
stabil, convivialitatea sa călduroasă marginalizată. Cu cât scriitorul se va
implica în acest rol, cu atât va fi mai convingător, va fi senior. El poartă
trecutul înfăşurat în juru-i, îi e garantul sever sau indulgent. Forţa
spiritului îl menţine în viaţă. El nu ne va părăsi, e o promisiune.” (va urma)
________
* Le Monde des
livres, 13/01/95. Éloge de l’infini, Gallimard, 2001, folio 3806, p. 398-406.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu