Criza poeziei? [3]

3. Poezie pentru „un public absent”? În definitiv, poetul pare că-şi scrie poemele pentru un cititor virtual, un cititor posibil, un cititor aşteptat. Un cititor necunoscut, pe care îl imaginează aşa cum îşi imaginează şi emoţia pe care o va stârni, cu care îl va cuceri. O emoţie care poate părea trăită, dar care este inventată pornind mai degrabă de la cuvânt, decât de la eveniment, de la realul concret. Reveria poetului este aceeaşi descrisă de Mallarmé (4), în care transformă mulţimea în public, poate nu cu un „poem ilizibil”, ci cu unul în care ia seama de cele două stări ale cuvântului: „brut sau imediat - aici, esenţial - dincolo” (5), care să se adreseze acelei „majorité lisante” [„majoritate care citeşte”] inventată de acelaşi  Mallarmé (6) doritor de reconciliere a poporului cu poezia, de a duce o carte în fiece casă de burghez sau de proletar (7). O bună parte din scrierile lui Mallarmé stau mărturie interesului pentru cititorul comun, căruia să i se adreseze o poezie concepută ca o (nouă) religie. Şi totuşi, poetul este conştient că opera sa, ca orice literatură, îi va putea părea aceluia cam ciudată, dacă nu de-a dreptul inutilă, de unde şi „tristeţea că producţia [sa ar] rămâne […] zadarnică” (8).

Se va observa, dacă nu s-a întâmplat deja, că reflecţiile de faţă vor evita luarea în seamă a avatarelor poeziei româneşti din anii 50 ai sec. al XX-lea, socotind că recuperarea s-a făcut cu asupra de măsură în deceniile ce au urmat, pentru ca azi, din foarte multe puncte de vedere, poate mai cu seamă din perspectiva varietăţii de stiluri, să se afle în rândurile din faţă ale „armatei mondiale” de creatori. În ceea ce priveşte „popularitatea” visată de Mallarmé şi (re)clamată de Jacques Rancière et alii, cunoaştem experienţa naţională – de la tipurile Adrian Păunescu sau Marin Sorescu, la tipul Nichita Stănescu. Reculul de după 1990 în materie de receptare este firesc, este în ton cu trend-ul mondial, care privilegiază dezvoltarea unor grupuri sau reţele sociale diversificate după interesele de consum artistic, adesea în surprinzătoare combinaţii. Oricât de burghez sau de proletar ar vrea să fie poemul pentru a avea succes, el nu poate coborî sub un anumit nivel fără a se pierde de sine. Uimirea, surpriza pot deveni repede stupoare, stupefacţie. Oricât de simplă sau complexă ca limbaj, ca structură a construcţiei, ca ambiguitate, poezia îşi păstrează rostul de parabolă a condiţiei omului modern, mereu în pericol de anonimizare, de pierdere a sinelui. [O ilustrare sugestivă găsim în poemul în proză „Le Dépeupleur” de Samuel Beckett: „Séjour où des corps vont cherchant chacun son dépeupleur. Assez vaste pour permettre de chercher en vain. Assez restreint pour que toute fuite soit vaine.” (9) sau, cu vorbele Hannei Arendt, „experienţa absolută a neapartenenţei la lume”.]

Este evident că, în realitate, „la majorité lisante” are în compunere un „public absent” de două categorii; întâi, cel mai extins, este format din cei care declară (cu sau fără sinceritate) că nu citesc poezie, lipsiţi fiind de capacitatea de a o accepta ca manifestare artistică intim accesibilă; apoi, publicul format din „consumatorii” individuali, aceia care se bucură de poezia ca act artistic (de) receptat in intimitate, ca lectură tăcută.

*

Dinspre romantism ne vine una dintre trăsăturile recomandate oricărei adevărate poezii. Dacă, într-un anume sens, tinde, în măsura în care ea este singularitate a unei „limbi care se inventează în interiorul limbii”, să fie „depopulatoare”, ea nu este necesarmente şi „asocială” ori „depopulată”. Dar tot de acolo vine şi trăsătura contradictorie, aceea care va continua să fie valabilă până la suprarealism, anume revendicarea unei poezii care să fie făcută pentru toţi. Încă de la vechiul program al idealismului german (1796), se cere o „nouă mitologie”, accesibilă poporului. Într-un fel, graţie materialismului dialectic şi istoric, „noua mitologie” va avea reprezentanţi din belşug, dar poezia nu va avea beneficii. „A înţelege «asocialitatea» poeziei contemporane, în această optică, înseamnă a o raporta la această paradigmă, a o resitua relativ la modernitatea poetică ce s-a inventat în sec. al XIX-lea în dubla sa modalitate: «tehnico-poetică» («poezofică», «speculativă»), pe de o parte, şi «semiotică», «literalistă», pe de altă parte” (10). Pinson precizează că prima, în contextul unui „dezastru al sensului” – criză de „ideal”, dublată de „criza versului”, de care vorbea Mallarmé – conduce la poezie, în acelaşi timp în care îşi asumă conştient o funcţie ontologică, a cărei grijă nu a purtat-o în secolele anterioare, punând problema unei „experienţe autentice”. Cea de-a doua, punând în ordine primă întoarcerea cuvântului poetic spre el însuşi şi conducând ulterior la „textualism”, privilegiază interogarea limbajului asupra mijloacelor şi resurselor proprii de forme şi materiale verbale. Modalităţile, cât ar părea de adverse, sunt cel mai adesea, în practică, bine îmbinate. Încrucişarea lor defineşte în mare măsură liniile de forţă ale modernităţii poetice mallarméene, până în ziua de azi. „Fondată pe excluderea naraţiunii şi discursului, respingând modalităţile cele mai obişnuite ale cuvântului, lucrând la decepţia sensului, această poezie etalează un spaţiu de enunţ în care „dispariţia elocutorie” a poetului are ca pandant negarea oricărei adresări.” – conchide Pinson. Aşadar, revendicându-şi ilizibilitatea, pe urmele tel-quel-iştilor - „singur cuvântul esenţial, făcut să nu comunice, este revoluţia” (11). Revoluţie care va lăsa urme, dar care va fi şi lesne depăşită, prin reasimilarea şi reambalarea câştigurilor avangardei suprarealiste. 

_____________

4. Stéphane Mallarmé, «La Déclaration foraine», Divagations, Bibliothèque-Charpentier ; Eugène Fasqueue, éditeur, 1897 (pp. 27-34)

5. Stéphane Mallarmé, «Crise de vers», Œuvres complètes, éd. Bertrand Marchal, Paris, Gallimard, «Bibliothèque de la Pléiade», 1998-2003, 2 vol., t. II, p. 212

6. Stéphane Mallarmé, «Étalages», Œuvres complètes, op. cit., t. II, p. 222.

7. v. Jacques Rancière, Mallarmé. La politique de la sirène, Paris, Hachette, 1996

8. Stéphane Mallarmé, «Conflit», Œuvres complètes, op. cit., t. II, p. 108.

9. „Stai în locul în care nişte corpuri vin căutându-şi depopulatorul. Destul de vast ca să permită o căutare zadarnică. Destul de strâmt pentru ca  orice fugă să fie inutilă.”

10. Jean-Claude Pinson, Poésie pour «un peuple qui manque», în Littérature, N°110, 1998. pp. 22-37. V. şi Jean-Claude Pinson, Habiter en poète, Champ Vallon, 1995

11. Vincent Kaufmann, Poétique des groupes littéraires, PUF, 1997, p. 149.