Cunoaşterea luciferică. Blaga - sinteza liricului şi teoreticului la Nietzsche

    Lucian Blaga, se ştie, a împărtăşit fascinaţia pentru filosofia lui Nietzsche a multor intelectuali români din perioada interbelică. Accentul pus de Nietzsche pe intuiţie, respingerea sa faţă de ştiinţă şi raţiune ca unicele chei pentru înţelegerea existenţei şi ostilitatea lui faţă de societatea modernă, cu maşinile şi materialismul ei, i-au fost extrem de favorabile. Receptarea lui Nietzsche de către Blaga a fost o extensie logică a imersiunii sale în literatura, filozofia şi psihologia germană. A manifestat o mare admiraţie pentru cultura germană şi i-a atribuit acesteia un rol crucial în dezvoltarea literaturii şi gândirii româneşti moderne şi a caracterizat influenţa germană drept catalizatoare, pentru că a inspirat creativitatea, dar nu a intervenit în ea, în timp ce definea influenţa culturală franceză drept modelatoare, pentru că s-a străduit să refacă o cultură străină după propria imagine. Acei scriitori şi gânditori de care s-a simţit atras în mod deosebit au fost filozoful romantic Friedrich Schelling şi poetul romantic Friedrich Hölderlin, filosoful culturii Oswald Spengler şi, mai cu seamă, Goethe, cu care deschide studiul Fenomenul originar, din 1925, unde un capitol relevant este dedicat lui Nietzsche.

Dintre curentele de idei de la începutul carierei care l-au afectat profund, expresionismul german s-a dovedit cel mai atrăgător. S-a aflat în centrul propriei sale teorii estetice şi a insuflat primele sale volume de poezie atât cu celebrarea vieţii, cât şi cu disperarea spirituală. A împărtăşit şi anxietatea expresioniştilor faţă de direcţia pe care o luase Europa contemporană şi a experimentat acelaşi sentiment de izolare faţă de umanitatea obişnuită asemenea lor. Şi el a vrut să trăiască „iresponsabil”, aşa cum o indicau filozofiile vitaliste de la începutul secolului. Împreună cu expresioniştii, tânjea să se întoarcă la o formă primordială de existenţă, când omul trăia în strânsă comuniune cu natura. La fel ca ei, s-a răzvrătit împotriva ştiinţei şi tehnologiei propriului lor secol, care, credea el, transformaseră lumea vibrantă a fenomenelor în abstracţiuni osificate. Acest sentiment al pierderii Edenului a stat în spatele căutării sale disperate pentru civilizaţii care păstraseră integralitatea şi spontaneitatea existenţei umane naturale.

Dar Blaga a fost atras de Nietzsche mai cu seamă pentru că şi-a împărtăşit îngrijorările legate de starea omului. Implicaţiile nietzscheanului „Dumnezeu a murit” pentru Blaga au fost profunde. În poezia sa, tânjea după un Dumnezeu care să se dezvăluie şi să spulbere misterul existenţei, dar Dumnezeu a ales să rămână ascuns şi, prin urmare, să împiedice efortul omului de a cunoaşte realitatea supremă. Blaga a definit tragedia vremurilor sale drept conflictul dintre nevoia disperată a omului de comuniune cu Dumnezeu, pe de o parte, şi, pe de altă parte, luciditatea lui, care a făcut imposibilă o asemenea iluzie. Astfel, credo-ul timpurilor moderne, deplângea el, nu mai începea cu inconştientul „cred”, ci cu tragicul „vreau să cred”. Constată, încă din deschidere, că „lui Nietzsche îi revine, fără îndoială, meritul de a fi introdus metoda goetheană [a fenomenului originar] în filosofia culturii.”

Provocarea lui Nietzsche la valorile etice ale vremii sale şi alarma sa faţă de direcţia pe care o luase societatea modernă au fost în acord cu neliniştea spirituală şi căutarea adevărului ale lui Blaga. „Adevărul e, în ultimă analiză, un fel de eroare, o «eroare fără de care o anumită specie de fiinţe vii nu poate să trăiască, valoarea pentru viaţă e hotărâtoare.» [Der Wille zur Macht – Voinţa de putere, p. 156]”, afirmă, în consens cu germanul, în Fenomenul originar (1925). Căutând confirmare în scrierile lui Nietzsche pentru ostilitatea sa faţă de civilizaţia maşinilor şi oraşul mecanizat, a găsit, în doctrina voinţei a lui Nietzsche şi în vitalismul său, un antidot împotriva „intelectualismului” care a asuprit omul modern şi i-a inhibat exuberanţa naturală şi creativitatea. Lăudând opoziţia lui Nietzsche faţă de analiza logică şi dialectică a adevărului şi apărarea de către el a „drepturilor mitului” şi a modalităţilor de a gândi mitic, a citat, aprobând-o, afirmaţia că fără mit orice cultură şi-a pierdut puterea creatoare şi a condamnat, astfel, intelectualismul ca fiind reducerea realităţii la simplul joc al forţelor oarbe, elementare, ordonate în formule algebrice, o lume lipsită de „abisul interior”, fără viaţă şi fără valori. Ba, mai mult, afirmă, în Fenomenul originar, la capitolul dedicat lui Nietzsche, că „E o simplă iluzie să crezi că prin formule matematice explici un fenomen, prin procedee matematice descrii cel mult fenomenele, dar nimic mai mult. Interpretarea matematică-mecanică a naturii rămâne, astfel o ficţiune.” La Nietzsche, Blaga admira tocmai aspiraţia către absolut şi străduinţa de a se transcende pe sine, calităţi care l-au fermecat la Zarathustra, dar în special a fost atras de abordarea intuitivă a lui Nietzsche asupra problemelor filozofiei culturii. El a admirat priceperea lui Nietzsche de a stabili caracterul specific al numeroaselor stiluri culturale antice, medievale şi moderne, extinzând noţiunea de stil de la artă şi literatură la toate activităţile culturale ale unei anumite epoci. Aplicarea de către Nietzsche a metodei lui Goethe a Urphänomen-ului, fenomenul primordial, l-a părut deosebit de creativă, pentru că în Naşterea tragediei extinsese înţelegerea Europei despre Grecia antică, aplicând civilizaţiei sale propoziţia că două impulsuri creatoare existau în om – apolinicul şi dionisiacul. În acest fel, a argumentat Blaga, Nietzsche a demonstrat modul în care ambele forţe modelaseră civilizaţia greacă şi, astfel, a înşelat credinţa de mult timp că aceasta este total de natură apolinică. Blaga era convins că civilizaţia greacă a apărut în lupta dintre aceste două forţe creative opuse şi, astfel, fenomenul originar care stătea la baza ei era această polaritate. Formularea lui Nietzsche i s-a părut un exemplu splendid al modului în care o idee (Urphänomen), care fusese complet „compromisă” de aplicaţii forţate în ştiinţele naturii, putea fi productivă într-un alt domeniu.

Influenţa lui Nietzsche asupra gândirii şi creativităţii lui Blaga ca poet şi dramaturg în primii ani ai carierei sale a fost profundă. El a insistat că dinamismul lui Vincent Van Gogh în pictură, viziunea lui August Strindberg în literatură şi „stilul” dionisiac al lui Nietzsche în filozofie au devenit componente indispensabile ale unui „nou stil”, un nou mod de a imagina lumea şi de a-i observa fenomenele. Dintre cei trei, Blaga i-a acordat lui Nietzsche locul de frunte, l-a descris drept „marea răscruce”, convergenţa tuturor stilurilor de viaţă de la sfârşitul secolului al XIX-lea: în Naşterea tragediei şi în admiraţia sa pentru mesianismul muzicii lui Wagner, el a fost un estet romantic; în gândirea sa liberă din Consideraţii inactuale (Unzeitgemäße Meditationen) şi Omenesc, prea omenesc: O carte pentru spiritele libere (Menschliches, Allzumenschliches: Ein Buch für freie Geister) era un „naturalist”; în sensibilităţile variate care i-au insuflat toată opera era un decadent; iar în Evanghelia propovăduită de Zarathustra el a fost vestitorul expresionismului creator. Fără Nietzsche, era concluzia lui Blaga, era imposibil de conceput „entuziasmul cosmic”, „discursul agitat” şi „invenţia verbală” a expresioniştilor (şi, am putea adăuga noi, propriile sale volume de versuri). În Aşa grăit-a Zarathustra (Also sprach Zarathustra), a descoperit preludiul revigorant al noului stil. L-a interpretat pe Nietzsche ca fiind cel ce i-a  învăţat pe oameni să spună „da” existenţei şi ca predicând într-un mod izbitor de diferit de acela în care au fost predicate mesaje similare în trecut. Das alte Gebot „Du sollst nicht [Böses tun]“, so sagt Zarathustra [zu Nietzsche], ist überholt; das neue Gebot lautet: „Ich werde [tun]“  –  Vechea poruncă „Să nu [faceţi rele]”, spune Zarathustra [lui Nietzsche], a devenit demodată; noua poruncă este „Eu voi [face]”. Blaga a subliniat că Nietzsche tânjea după o viaţă intensificată, o viaţă care se mişca mereu în sus, în supraomul lui expresia deplină a „elanului invincibil” pentru care el a pledat, pentru că supraomul era o lege pentru el însuşi şi un creator prin excelenţă.

Calitatea lirică a gândirii şi stilului lui Nietzsche şi abordarea sa intuitivă a întrebărilor fundamentale ale existenţei, mai degrabă decât un set de doctrine sau o ars poetica, au inspirat mult primele volume de versuri ale lui Blaga. Dintre toate atitudinile şi senzaţiile pe care le-a absorbit de la Nietzsche, cea care s-a imprimat cel mai ferm în conştiinţa sa creatoare a fost dionisiacul – desfătarea în existenţa elementară, unirea cu natura şi anxietatea metafizică. Totuşi, oricât de neîngrădit ar fi putut deveni Blaga în sărbătorirea vieţii, exultarea în propria sa creativitate şi disperarea faţă de destinul tragic al omului, el s-a retras de la consecinţele extreme, chiar dacă logice, ale gândirii lui Nietzsche, care uneori i-au copleşit pe colegii săi expresionişti. Motivele nietzscheene abundă în primele trei volume de poezie ale lui Blaga: Poemele luminii (1919), Paşii profetului (1921) şi În marea trecere (1924).

În Poemele luminii, el dă o expresie puternică idealului supraomului: „Când Dumnezeu se va ’ndemnă,/ Să fac’o altă lume/ Şi-o omenime/ Din neamuri mari de zei,/ Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei/ Pe noul Adam... (Inima – cf. ed. 1919)”. Simte nemărginirea vieţii în explozii de vitalitate în care lumina devine o forţă demiurgică ce-i invadează fiinţa şi eliberează o energie divină: „O, vreau să joc, cum niciodată n’am jucat!/ Să nu se simtă Dumnezeu/ În mine/ Un rob în temniţă – încătuşat.../ Pământule, dă-mi aripi:/ Săgeată vreau să fiu să spintec/ Nemărginirea,/ Să nu mai văd în preajmă decât cer,/ De-asupra cer,/ Şi cer sub mine –/ Şi-aprins în valuri de lumină/ Să joc/ Străfulgerat de-avânturi nemaipomenite:/ Ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,/ Să nu cârtească:/ «Sunt rob în temniţă!»“ (Vreau să joc – cf. ed. 1919)

Expresionismul matur al lui Blaga se manifestă în Paşii profetului. Dacă vitalismul primului său volum putea fi atribuit mai ales exuberanţei tinereşti, acum a devenit o atitudine existenţială. Acceptarea atitudinii dionisiace a lui Nietzsche este evidentă în impulsurile sale extatice şi în profeţiile lui Zarathustra („cel cu cămile bătrâne”, în limba iraniană), iar dorinţa lui de a se pierde în spaţiile infinite ale naturii îşi are inspiraţia în intelectualismul lui Nietzsche: „De prea mult aur crapă boabele de grâu./ Ici-colo stropi de mac/ şi-n lan/ o fată/ cu gene lungi ca spicele de orz./ Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului/ şi cântă.// Eu zac în umbra unor maci,/ fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi/ şi fără-ndemnuri, numai trup/ şi numai lut./ Ea cântă/ şi eu ascult./ Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul. (În lan – Paşii profetului, 1921). Poetul acceptă o reconciliere cu natura, o stingere a reflecţiei: „viaţa intensă” presupune o întoarcere la o formă primordială de existenţă, în care raţiunea individuală şi conştiinţa etică nu împiedică împlinirea actelor spontane, instinctive.

Celebrarea vieţii şi fuziunea plină de bucurie a lui Blaga cu natura se termină brusc, în timp ce contemplă importanţa deplină a declaraţiei nietzscheene – „Dumnezeu a murit”. În Marea Trecere se arată copleşit de eşecul Dumnezeului creştin de a Se revela şi de a stabili o legătură personală cu creaţia Sa. Gândul golului cosmic îl umple de disperare, pe care o exprimă cu o simplitate emoţionantă: „M-aplec peste margine:/ nu ştiu – e a mării/ ori a bietului gând?// Sufletul îmi cade în adânc/ alunecând ca un inel/ dintr-un deget slăbit de boală./ Vino sfârşit, aşterne cenuşă pe lucruri./ Nici o cărare nu mai e lungă,/ nici o chemare nu mă alungă./ Vino sfârşit.// Pe coate încă o dată/ mă mai ridic o şchioapă de la pământ/ şi ascult./ Apă bate-ntr-un ţărm./ Altceva nimic, nimic,/ nimic. ” (Un om s-apleacă peste margine – În marea trecere, 1924)

Când Blaga îşi publica primele cărţi de poezii şi primele eseuri despre filosofia culturii, a terminat lucrul la prima sa piesă, Zamolxe, aşa-numitul „mister păgân”. Apariţia sa în 1921 a fost un răspuns la preocupările artistice şi filosofice evidente în Poemele luminii şi Paşii profetului, şi în Cultură şi cunoaştere, disertaţia pentru care a primit titlul de doctor la Universitatea din Viena, în 1920.

Blaga a apelat la dramă pentru a-şi satisface aspiraţiile creative. Ca poet, el testa mereu noi forme, iar acum era dornic să-şi încerce abilităţile la poemul dramatic mai lung. Inclusese deja mai multe în Paşii profetului, iar acum îşi propunea ca Zamolxe să fie cel mai ambiţios experiment al său de până acum. Ca filozof, a vrut să aprofundeze explorarea misterului existenţei şi să pătrundă mai mult în înţelegerea stilului. Pe măsură ce urmărea coordonatele identităţii etnice şi spirituale româneşti, a fost fascinat de complexitatea stilului cultural românesc şi de aparentele contradicţii în manifestările sale spirituale. El şi-a expus ideile iniţiale pe această temă într-un articol, „Revolta fondului nostru nelatin”, publicat în acelaşi an cu Zamolxe („Gândirea”, 1921). Aici a insistat că românii erau mult mai mult decât latinii, cu raţionalitatea şi simţul clasic al echilibrului. El a subliniat că, deşi predomina latinitatea, românii deţin şi o bogată moştenire slavo-dacă, care era exuberantă şi plină de viaţă şi, uneori, aceasta şi-a făcut loc în conştiinţa lor. Revolta moştenirii non-latine a românilor, care îşi are originea în „adâncurile metafizice” ale spiritului lor, i-a perturbat simetria latină şi, în acelaşi moment, a dovedit varietatea infinită a stilului cultural autohton.

Piesa se deschide cu Zamolxe aşezat în faţa unei peşteri, contemplând natura şi simţindu-se parte a ei şi la marginea misterului existenţei. Se refugiase acolo cu şapte ani în urmă, când oamenii îl alungaseră din oraşul în care predase o nouă religie, cea a Marelui Orb („Îl duc de mână prin păduri./ Prin ţară lăsăm în urma noastră ghicitori./ Din când în când ne odihnim în drum./ Din vânăta şi mocirloasa iarbă/ melci jilavi i se urcă-n barbă. // [...]” – Marele Orb; „Poate că Dumnezeu este marele orb, care aşteaptă ca noi, fiii săi, să-l ducem de mână, întrucât noi avem vederea solară pe care el n-o are.“ –  Izvoade). George Vulturescu, în Lucian Blaga. Ipostazele harfei de-ntuneric (Cartea Românească Educaţional, 2020), ne înfăţişează următoarea celebrare a întunericului: „Orbirea nu este resimţită ca neant, ca spaimă, întunericul este resimţit nu ca o absenţă a luminii, ci ca o linişte profundă, originară. Orbul este un athanor – în întunericul său, formele uzate ale lumii se purifică, se eliberează. Este un centru al fiinţei, oarecum la fel cu desenul spiralat al lui Brâncuşi, intitulat pentru James Joyce «sinele meu, oarecum»“. Întrucât se află astfel între două lumi, una a reflecţiei şi cealaltă a faptelor, lui Zamolxe îi apar una după alta trei viziuni: Socrate, Iisus şi Giordano Bruno. Mesajul pe care i-l aduc toţi trei este un îndemn să ia măsuri, dar soarta lor de profeţi îi întăreşte presimţirea de tragedie. Totuşi, în cele din urmă, el decide să părăsească peştera şi să se întoarcă în lumea oamenilor.

Abundă asemănările între Zamolxe al lui Blaga şi Zarathustra lui Nietzsche. Ambii sunt profeţi care s-au retras din lumea oamenilor pentru a medita, iar când reapar, pentru a le aduce o nouă viziune asupra existenţei, sunt respinşi. Dar în predicarea lor, ambii au reprezentat pentru Blaga vestitorii unui nou stil, a unei noi morale. Credea că predicarea lui Zarathustra a făcut ca morala tradiţională să se prăbuşească „ca o perie pe urmele supraomului”. A numit crearea supraomului de către Nietzsche un act revoluţionar, pentru că a provocat o „inversare” a codului moral, şi a învăţat că vitalitatea nu poate fi subordonată legilor eterne şi că tocmai aceste legi trebuie să adere la cerinţele forţei vitale.

Dar Zamolxe nu este Zarathustra. Chiar dacă disputa lui Zamolxe cu Marele Preot, atacurile sale asupra zeilor tradiţionali şi eforturile sale de a pregăti oamenii să accepte noi valori amintesc de diatribele lui Zarathustra împotriva preoţilor şi de atacurile sale asupra a tot ceea ce era depăşit, Zamolxe e o figură mai blândă, mai umană, care simte un ataşament sau cel puţin o responsabilitate faţă de oamenii de rând. Zarathustra, pe de altă parte, în interpretarea lui Blaga, este întruparea voinţei de putere. Ca profet al supraomului, Zarathustra concepe idealul său ca fiinţă a viitorului, una care va trăi în armonie cu instinctele vitale ale vieţii, care va întruchipa cea mai înaltă expresie a forţei vieţii. El şi-a îndreptat astfel profeţia împotriva tuturor acelor doctrine – morala creştină şi mila în primul rând – care l-au făcut pe om un slab şi decadent.

Piesa lui Blaga, în ciuda datoriei sale faţă de Nietzsche, nu este o afirmare a filozofiei lui Nietzsche. Blaga şi-a creat propriul mit al lui Zamolxe atât pentru a explora „instinctele ascunse ale oamenilor”, cât şi pentru a-şi dezvălui propria filozofie de viaţă. Asemănarea dintre „misterul său păgân” şi revelaţia creştină este izbitoare. Profetul lui nu este Zarathustra. Zamolxe nu pledează pentru supraom şi nici nu există nimic din voinţa de putere în el. Mai degrabă, el este un reformator umanizat care posedă instinctele unui rustic paşnic.

Blaga, aşadar, nu era aici nietzschean. Darul lui Nietzsche pentru el nu a fost o serie de idei care s-au unit într-un sistem filozofic, pentru că Blaga era angajat în elucidarea propriului său sistem. Dar a găsit într-adevăr confirmare pentru îndoielile sale cu privire la creştinism în opera lui Nietzsche. El însuşi era precreştin şi eretic, dacă nu chiar ateu, iar interpretarea sa asupra naturii divinităţii şi a relaţiei ei cu omul a fost altceva decât canonică. Cu toate acestea, ostilitatea lui faţă de creştinism a fost mai blândă decât a lui Nietzsche şi a fost nuanţată de tristeţea că nu putea crede şi că Dumnezeu era indiferent faţă de om. Şi a detectat o tristeţe similară la Nietzsche. După cum vedea el, Nietzsche iubea viaţa şi pământul, dar tocmai în acel sentiment se afla tragedia, pentru că nu avea nicio speranţă într-o altă viaţă dincolo de moarte, într-o lume transcendentă.

Prin urmare, relaţia lui Blaga cu Nietzsche poate fi descrisă mai degrabă lirică decât programatică. A fost una de sugestie şi inspiraţie şi l-a înzestrat cu noi puteri creative cu care să se confrunte cu întrebările decisive ale existenţei umane.