Platon a vrut să elibereze discursul (logos) de poveste (mythos) – e
opoziţia fondatoare a filosofiei, din care aceasta se va hrăni secole de-a
rândul. Alungarea poeţilor din Cetate, socotiţi – contrar interpretărilor
semidocte de mai târziu, până azi - ca fiind în legătură mai degrabă cu Zeii
decât cu muritorii de rând, a părut a oferi judecăţii despre lume cale liberă
spre speculaţia cea mai lipsită de limită, concomitent cu o judecată despre om
foarte apropiată de realul vieţii cotidiene. Numai că, treptat, viaţa cotidiană
însăşi a tins să se elibereze de perceptele tot mai abstracte ale filosofiei şi
să se apropie de viziunile care păreau a induce o cale de reîntoarcere la
mythos, şi nu la vreun mythos fondator, ci la un mythos de iniţiere a
viitorului. Astfel, nu părea o întoarcere oarecare, ci una salvatoare, dar care
avea să eşueze în utopie istorică, încercarea de a judeca dincolo de trecutul şi
de prezentul lumii şi omului, de a-şi aroga rol de scenarist pentru viitor îi
va pune în pericol însăşi existenţa. „Investind în devenirea istorică,
filosofia a abordat o turnantă romanescă şi melodramatică. Plecând din momentul
în care s-a spus că istoria întregii societăţi până azi este istoria luptei de
clasă, două mari personaje au apărut, două abstracţiuni sentimentale: opresorul
şi oprimatul” – constată Alain Finkielkraut (6), citând chiar spusa contemporanului său de
orientare marxistă Alain Badiou, care, în Le Siècle, scrie:
„Există un antagonism central, două subiectivităţi organizate la scară
planetară într-o luptă mortală, Secolul îi e scena.” (7). Badiou recunoscuse cu
patos că vrea numai să examineze „ceea ce secolul blestemat, din interiorul
propriei sale deveniri, a spus că era”, că vrea să deschidă „dosarul secolului,
acela care se constituie în secol şi nu din partea înţelepţilor judecători
sătui care pretindem că suntem.” Ce material foloseşte? Cel mai la îndemână,
produsele (cu expresia propusă de romancierul Pierre Lemaitre, Goncourt 2013)
„fabricii de emoţii”: „des poèmes, des fragments philosophiques, des pensées
politiques, des pièces de théâtre… Tout un matériel, que d'aucuns prétendent
désuet, où le siècle déclare en pensée sa vie, son drame, ses créations, sa
passion.” (8) „Teribila pasiune a secolului XX a fost, contrar profetismului
secolului XIX, pasiunea realului. E vorba de a activa Adevărul, aici şi acum.”
Aflat printre participanţii la „Les Assises
Internationales du Roman”, forumul literar anual al Lyon-ului, a cincia ediţie, 2011, „sur lesquelles souffle un grand vent islandais” – Le Point, alături de Pascal Quignard,
Patrick Modiano, Gonçalo M. Tavares, David Grossman, Goran Petrovic & alii,
Finkielkraut se arată sceptic privind faptul că ideologia contemporană ar avea
drept sursă această simplificare. Demersul lui Badiou este deliberat orientat
spre o reducere a complexităţii imaginii despre real, în beneficiul demonstraţiei
sale. Literatura, ea însăşi imagine coerentă despre real, pune în valoare
tocmai pluralitatea umană. Ea ne aminteşte în fiecare clipă că în acele două
subiectivităţi, contrar celor susţinute de Badiou, nu este cifra realului. „Nu
suntem doi!”
Finkielkraut s-a
format tocmai în vremea în care „noii maeştri” structuralişti vorbeau cu dispreţ
despre „iluzia referenţială” şi chiar frustrarea indusă de această cerinţă, de
trata textul ca o lume în sine, îl va orienta către filozofie, care îi va
satisface gustul pentru real. Descoperirea scrierilor lui Levinas (9) şi Hannah
Arendt (10) îl va readuce înspre literatură, îi va întări convingerea că
romancierii trebuie trataţi la fel ca filosofii, adică precum nişte ghizi. Şi
unii, şi ceilalţi pornesc de la afect pentru a ajunge la concept, cuvintele lui
Proust sunt semnificative: „Les idées sont les succédanés des chagrins” (11),
Deleuze le va cita pentru a ilustra ideea că totul începe nu prin filosofie, ci
prin misosofie (ura pentru înţelepciune). E nevoie de un şoc emoţional care să
te împingă la reflecţie, la interpretare şi judecată, respectiv creaţie. Ba
chiar, mai mult de atât, poate conduce la şi se poate obţine de la o creaţie
memorabilă: „En France, depuis Villon, le salut pour les vauriens c'est la
littérature, et une grande oeuvre rachète tous les crimes”, (12) citim în Le
Juif imaginaire (Seuil, 1980).
Era de aşteptat ca Jean Birnbaum, intervievatorul din 2011, să îl
întrebe pe Finkielkraut care ar fi lecţia specifică a literaturii pentru aceia
care vor să înţeleagă fenomenul totalitar. După Mai 1968, filosoful încă era
sub influenţa stângii franceze (gauchisme), astfel că lecturi din Kundera (mai
degrabă decât din Soljeniţîn, cu „Pavilionul canceroşilor” şi „Primul cerc”),
„un scriitor major”, îl vor face să ia act de realitatea comunistă – „Gluma” şi,
apoi, prefaţa la ediţia franceză a romanului „Miracol în Boemia” de Josef Škvorecký, în care Kundera face o comparaţie între Mai 68 de la Paris şi
Primăvara de la Praga, între explozia lirismului revoluţionar, într-un caz, şi
„revolta populară a moderaţilor”, în celălalt caz (13). Va reflecta asupra conceptului
de „moderaţie”, cu acoperiri diferite în spaţii politice diferite. „Moderaţia
se referă la altceva şi aici descoperim literatura, spiritul romanului, adică
înţelepciunea incertitudinii, distanţa faţă de sine, ironia ca autoironie.”
(14) Pe terenul tocmai pregătit de Kundera, reciteşte Camus, „un democrat
modest”, care ştie că nu ştie totul - această noţiune de modestie se impune, finitudinea este acceptată şi înţeleasă, atitudine esenţială atâta vreme
cât tentaţia totalitară porneşte
nu numai de la ideea că ştiinţei absolute, ci şi de la identificarea cu Binele Suprem. Vor mai veni şi alte lecturi şi influenţe
ale definirii gândirii
unui „filosof contrariant”, „homo mass-mediaticus ce pune incursiunea politică dincolo de corectitudinea politică” (15),
proaspăt primit (10 aprilie 2014, cu scandal politic, desigur... *) în Academia
Franceză, pe locul lăsat vacant de Gilles Heuré, pregătiri pentru a face faţă imprevizibilului
evenimentelor şi
adversităţii
lumii. Toate îl vor conduce la concluzia că a lua partea literaturii contra
filosofiei ar fi ridicol. El recuză, şi
nu e singurul, ideea că filosofia gândeşte
şi literatura povesteşte. Filosofia nu deţine monopolul gândirii.
„Şi literatura gîndeşte, dar această
gândire posedă o afectivitate miraculoasă.” Pe lista bibliotecii
ideale ar include: Omul fără calităţi
(Musil), În căutarea timpului pierdut (Proust), Madam Bovary (Balzac), Un veac
de singurătate (Borges)... Cărţi
pe care le-ar reciti oricând. Literatura e paznicul nuanţelor. Romanul e considerat adesea locul de întâlnire
al visului sau al minciunii imaginaţiei cu duritatea lumii. Iluzia este spulberată de
principiul realităţii.
Himerele sentimentale şi
marile speranţe
sunt spulberate de adevărul efectiv. Afirmaţiile din eseul critic „Un
coeur intelligent” („O inimă inteligentă”) sunt detaliate pentru Lire: „Romanul practică şi pune în scenă opoziţia între imaginaţie şi fantasmă. Limba engleză are două
cuvinte pentru imaginaţie:
fancy şi imagination.
Fantasma este literatura spontană a fiecăruia dintre noi. Fantasmăm tot timpul.
Există fantasme individuale, fantasme colective şi, pentru a face apel la aceste
fantasme, există imaginaţia.
Literatura ţine de domeniul
imaginaţiei. Fantasma, ne
spune Freud, este realizarea unei dorinţe: în
fantasmă, eu sunt eroul, eu sunt în centru. Imaginaţie e, dimpotrivă, acea formă de gândire
care-mi permite să ajung la mine însumi, să mă identific cu alte puncte de
vedere decât ale mele. Şi inima inteligentă asta e: punerea pe calea cea bună a
fantasmmei prin intermediul imaginaţiei.” (16) Ce e marea literatură dacă nu o dezbatere perpetuă despre
rău, o interogare angoasată asupra ravagiilor prostiei omeneşti? Literatura ne spune poveşti pentru că noi am încetat să ne mai spunem poveşti. Kundera spune undeva că romanul deşiră magica pânză cusută din legende, suspendată
deasupra lumii, e ceea ce face Don Quijote al lui Cervantes şi „orice alt roman demn de acest nume” (17); Kundera face pentru roman ceea
ce Valéry şi Mallarmé au
făcut pentru poezia modernă: formulează riguros specificul frumuseţii particulare a artei genului. Finkielkraut dezvoltă tema din perspectiva sa: „Această pânză este ea
însăşi cusută din nenumărate romane, de unde importanţa crucială a
valorii, a judecăţii de gust. Toată problema este de a şti cărei literaturi
vrem să îi încredinţăm destinul nostru: aceleia care descoperă existenţa sau aceleia care o
acoperă cu stereotipuri excitante.” După eşecurile teoriilor
structuraliste şi poststructuraliste, Kundera, cu „Arta romanului”, va aduce
argumentele că spusa lui Péguy despre filosof, („este un om care descoperă un
anumit aspect nou, o anumită realitate nouă din realitatae eternă”) se aplică şi
romancierului contemporan. Valoarea e legată de cunoaştere. Fără criterii,
nu există ierarhie şi confuzia acaparează relaţia creator-receptor. Venind dinspre arta
kunderaiană a romanului, Finkielkraut se raliază, vrând-nevrând, şi ideii acestuia
că „pentru a cunoaşte profund un fenomen saul altul, trebuie să înţelegi frumuseţea sa, reală sau potenţială”. Astfel,
judecata de valoare, criteriul bunei literaturi, nu va fi nici stilul, nici
explorarea condiţiei umane, ci ele împreună, stilul fiind o calitate a viziunii, pe urmele
lui Proust şi ale lui Flaubert, cel ce care credea în existenţa unei legături
strânse între frumos şi adevăr.
În fond, cu
frumoasa expresiea gânditorului francez, „filosofia priveşte, iar literatura
miroase şi pipăie”. Cînd descoperi literatura citind, la cincisprezece ani, „Însemnările
din subterană” ale lui Dostoievski, vei deveni un cititor pasionat şi, orice
vei face, te vei hrăni cu literatură. Iar scriitorul, marele scriitor, este
acela care se părăseşte pe sine. „Există scriitori care scriu bine, poate, dar nu se
părăsesc pe ei înşişi. A se părăsi, a se uita pe sine, este poate cea mai bună parte a
literaturii. Literatura e extindere, în toate sensurile termenului.” Filosoful
este în preajma opiniilor creatorului Colocviilor
romanului de la Lyon, Guy Walter, care afirmă cu optimism: „Romanul nu se
lasă închis. Ca şi indivizii, el se inventează şi se adaptează. Relaţia cu lumea
trece prin efecte de decantare şi de exterioritate. Temele alese – sunt prea
numeroase ca să le pot cita pe toate – au şi ele o calitate
tranzitivă. Ele ne deschid spre realitate, spre diversitatea ei. Ce psihologie să
aibă romanul astăzi? Ce fel de scriitură pentru violenţă? Memoria moştenită... Romanul
are o putere de irumpere în realitate. El nu face numai o descriere a ei. O face uneori să
explodeze. O obligă să se redefinească. Vînează iluzia, minciuna. Romanul are o
luciditate binefăcătoare.” (18)
………..
(6) „L'esprit du roman, c'est la sagesse de
l'incertitude”, Le Monde des Livres, 27 mai 2011,
interviu de Jean Birnbaum
(7) Alain Badiou, Le Siècle, Éditions du Seuil, 2005, p.
90 ; v. şi Djamel Benkrid, Naceur Khemiri, Les enjeux mimétiques de la
vérité: Badiou „ou/et” Derrida?, p. 158
(8) „poeme, fragmente filosofice, reflecţii filosofice, piese de teatru…
Orice material, despre care unii pretind că e desuet, în care secolul declară
că îşi gândeşte viaţa, drama, creaţiile pasiunea.”
(9) Emmanuel Levinas (n. 1906, Kowno Kaunas, Lituania, d. 1995) a fost
un filozof francez, născut într-un mediu evreiesc cultivat, cu studii de
filozofie la Strasbourg (1923-27) şi la Freiburg (1928-29), unde asistă la
cursurile şi la seminariile lui Husserl şi ale lui Heidegger. Este unul dintre
promotorii studiilor de fenomenologie în Franţa, în lucrări precum Théorie
de l'intuition dans la phénomenologie de Husserl (1930), De l'existence
a l'existant (1947) sau En decouvrant l'existence avec Husserl et
Heidegger (1967). După cel de-al Doilea Război Mondial, Levinas se afirmă
ca un gânditor original, pe două linii reflexive distincte. Pe de o parte,
propune o etică fenomenologică radicală, centrată pe figura Celuilalt şi a
alterităţii, în lucrări precum Le Temps et l'Autre (1947), Totalité
et infini (1961), Autrement qu'être ou au-delà de l'essence (1974)
sau Entre nous (1991). Pe de altă parte, se dedică comentariilor
talmudice, în lucrări ca de pildă Quatre lectures talmudiques (1968), L'au
delà du verset (1982) sau Nouvelles lectures talmudiques (1989).
(10) Hannah Arendt
(Johanna Arendt) (n. 14 octombrie 1906 – d. 4 decembrie 1975) a fost o
teoreticiană politică germană, numită deseori filosoafă, deşi ea nu s-a
considerat niciodată ca atare. Una dintre figurile marcante ale gândirii
socio-politice contemporane, Hannah Arendt a abordat în lucrările sale cele
două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi
antisemitismul.
(11) „Ideile sunt
succedaneele amărăciunilor.”
(12) „În Franţa,
după Villon, mântuirea pentru pungaşi este literatura şi operă mare răscumpără
toate crimele.”
(13) « Mai 68, c'était une révolte des jeunes. L'initiative du
Printemps de Prague était entre les mains d'adultes, fondant leur action sur
leur expérience et leur déception historiques. La jeunesse, certes, a joué
pendant le Printemps un rôle important, mais non prédominant. Prétendre le
contraire est un mythe fabriqué a posteriori, en vue d'annexer le Printemps de
Prague à la pléiade des révoltes estudiantines mondiales.
Le Mai
parisien fut une explosion du lyrisme révolutionnaire. Le Printemps de Prague,
c'était l'explosion d'un scepticisme postrévolutionnaire. C'est pour cela que
l'étudiant parisien regardait, vers Prague avec méfiance (ou plutôt avec
indifférence) et que le Pragois n’avait qu'un sourire pour les illusions
Parisiennes, qu'il considérait (à tort ou à raison) comme discréditées,
comiques ou dangereuses. (Un paradoxe sur lequel on devrait réfléchir : la
seule réalisation réussie - encore qu'éphémère - d'un socialisme dans la
liberté n'a pas été accomplie dans l'enthousiasme révolutionnaire, mais dans la
lucidité sceptique.)
Le Mai
parisien était radical. Ce qui, pendant de longues années, avait préparé
l'explosion du Printemps de Prague, c'était une révolte populaire des modérés.
[...] Si je parle de modération, je ne pense pas à une conception politique
précise, mais à un réflexe humain profondément enraciné : le radicalisme en
tant que tel, quel qu'il soit, suscitait une allergie, car il était lié, dans
le subconscient de la plupart des Tchèques, à leurs pires souvenirs.
Le Mai
parisien mettait en cause ce qu'on appelle la culture européenne et ses valeurs
traditionnelles. Le Printemps de Prague, c'était une défense passionnée de la
tradition culturelle européenne dans le sens le plus large et le plus tolérant
du terme (défense autant du christianisme que de l'art moderne, tous deux
pareillement niés par le pouvoir). Nous avons tous lutté pour avoir droit à
cette tradition, menacée par le messianisme anti-occidental du totalitarisme
russe.
Le Mai
parisien, c'était une révolte de la gauche. Quant au Printemps de Prague, les
concepts traditionnels de gauche et de droite ne permettent pas de le
saisir. » (Milan Kundera, prefaţă la romanul lui Josef Skvorecky, Miracle en Bohème, Gallimard, 1978, p. 4)
(14) „L'esprit du roman,
c'est la sagesse de l'incertitude”, Le Monde des
Livres, 27 mai 2011, interviu de Jean Birnbaum
(15) Gilles Heuré, în Télérama,
11.04.2014
(16) Lire, 01.09.2009,
Entretien avec Alain Finkielkraut, par
François Busnel
(17) Milan Kundera, Le Rideau,
essai en sept parties, Gallimard,
2005
(18) Rencontre avec Guy Walter, Le Monde des livres, 2007
* «Il est tout à fait normal d'avoir des opposants.
Je regrette que cette opposition ait pris la forme d'une campagne politique et
qu'on m'ait traité de réactionnaire. Parce que je ne vois pas au nom de quel
progressisme je pourrais être classé au nom de
la réaction. Il y a cinquante ans,
soixante ans peut-être, on se serait offusqué dans certains cercles de
l'Académie contre un enfant de juif polonais avec un nom à coucher dehors.
Aujourd'hui, on me reproche mon identité nationale.» Le Monde, 11.04.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu