Nevoia de joc. Cititorul imaginat şi emoţia [care este sau poate părea] trăită se vor legaţi cumva de realul concret perceput şi ca viaţă interioară. De fapt, realul este degradat prin poezie, este transformat – pretenţioşii spun „transfigurat”… -, este reiniţiat pentru a se desfăşura după un scenariu pus la cale de poet. Se instaurează o convenţie – între poet şi cititor – care nu este neapărat [re]cunoscută în priză directă, ci pe calea unei intuiţii, de fapt, a unei comunicări non-verbale disimulată în comunicarea verbală şi încurajată de polisemantismul elementelor limbii. Invizibilul este sursă de căi proaspete de lectură, de apropiere de textul poetic, de apropriere a emoţiei secrete, individuale, incomunicabile cu alte mijloace, fie şi aparţinând de alte arte. Poezia caută căile sale de ieşire din cătuşa cuvântului, altele decât acelea ale muzicii sau ale artelor plastice, aflate, şi ele, la momente diferite, în cursul unor procese de schimbare de paradigmă comunicaţională, în prezenţa unor crize de supraponderare a redundanţei. Realul secolului al XX-lea, pentru început, şi realul secolului al XXI-lea, acum, adică „secolul vitezei” şi, apoi, „secolul acceleraţiei” desfac inevitabil chingile unor cutume care păreau imuabile acum două secole. Aglomerarea de „evenimente” în care ne scaldă bombardamentul informaţional, baia de „ştiri” venind pe toate canalele ascund o reală şi angoasantă sărăcie a realului dezbrăcat tot mai mult de sens(uri). Poezia îşi ia în serios menirea de a re-îmbogăţi realul, de a redeschide porţile jocului cu şi prin cuvânt.
„Realitatea nu e făcută numai din lucrurile evidente, aflate în faţa ochilor noştri, din concretul existenţei; ea e făcută şi din ceea ce este invizibil, din ceea ce este purtat în noi, din tot acel necunoscut care poartă realul vizibil; şi putem spune că poezia vizează în principal acest necunoscut care poartă realul vizibil. Ea vizează acel dincolo invizibil al realului, dar asta nu vrea să însemne că nu este realul!” (Hubert Reeves, apud Jean-Pierre Siméon). Un Philippe Beck, tributar cam prea mult lui Hegel, crede că „poezia este tehnica însăşi”. Iar Jacques Rancière îi răspunde că „poezia nu este totuşi o manieră de a scrie, ci o manieră de a citi şi de a transforma ceea ce am citit în manieră de a trăi, de a o face suport pentru o multiplicitate de activităţi: a rătăci, a colinda, a reflecta, a face exegeze, a visa. Iar condiţia pentru ca poezia să existe ca tehnică absolută este ca poezia, altfel, să existe, latentă, în toate.” De fapt, teoretizările prea „aplicate”, aduse în sfera creaţiei, se îndepărtează uneori de întâmplările reale de comunicare şi comuniune poetică. Siméon este deliberat de didactic, Beck pendulează între neajunsurile filosofiei de la finalul secolului al XVIII-lea şi eventuala salvarea cu mijloacele poeziei didactice (problemă rezolvată, de altfel, magistral de Nietzsche!), iar Rancière este interesat de o dimensiune politică a poeziei („raportul intrinsec între două lucruri: poemul, ca dispoziţie a gândirii în spaţiul material şi simbolic determinat şi politica – idee a dispoziţiei materiale şi simbolice a corpurilor în comunitate”). Este, însă, evident: Poezia nu este şi nici nu aspiră să fie filozofie (chiar dacă încalcă graniţele acesteia, adesea, râvnind la iluminări ale unor adevăruri abstracte); ea nu (mai) are nicicum valenţe didactice (cum nici etice nu aspiră a deţine, mai cu seamă că etica este supusă declinărilor istorice, pe când poezia aspiră la permanenţele spiritului uman); iar în ceea ce priveşte ştiinţa politicii, Rancière (gauchist prin definiţie) este deliberat în eroare vinovată: Poezia nu este nicidecum „dispoziţie a gândirii în spaţiul material şi simbolic determinat”! Este, mai degrabă, dispoziţie a gândirii experimentale în „spaţiul” spiritual indeterminat logocentric, pendulând incontrolabil (adică liberă de orice constrângeri exterioare) între „metafizica prezenţei“ (Derrida) şi „metafizica absenţei” (Levinas), căutând cu ardoare să devină o „artă nonreprezentaţională“, dezlegată de contingent. Poate că mai corect ar putea fi exprimată poziţia ei prin locul aflat la întretăierea „prezenţei absenţei” cu „absenţa prezenţei”, aceste nefiind nicidecum o identitate, cum ar putea părea la o privire superficială, ci un spaţiu definibil în spiritul logicii terţului inclus (sau al logicii ideilor vagi). Cum ar fi, la nivel simplificat ludic-metaforic: Poezia se adresează unui cititor absent care există.
Irepresibilitatea impulsului de a scrie poezie, egală cu irepresibilitatea nevoii de a citi poezie, derivă din nevoia permanentă de joc, pentru a se legitima (chiar dacă subconştient) ca fiinţă raţională, a fiinţei umane. Este vorba de jocul conştient, deliberat, angajat ca atare, aparent încărcat de gratuitate, al creaţiei şi „consumului” de artă, în general. Poate fi jocul acelei „rime” („l'essence de la poésie est la rime”) înţeleasă de Rancière (care, dacă are enunţuri valabile, ajunge, totuşi, şi la concluzii false!) ca o corespondenţă a „ideii de limbă” cu „ideea de idee”. Sau poate fi jocul descris, destul de didactic, dar util, de Philippe Beck: „Gândul, în poezie, nu e decât deschiderea poemului, caracterul său deschis, în special deschis. Poemul, care e obiect istoric, obligă în mod esenţial la re-citire: el este indefinit epuizabil, tor atât cât inepuizabil. E o realitate istorică, un obiect re-obiectivat, indefinit. Recitit la microscopul inacţiunii sau acţiunii. Mandelstam a scris, în 1935, două catrene cu titlul „Fierul”. (de citit la pagina …) Este chiar exemplul poemului care se epuizează şi se reciteşte, se epuizează relativ de fiecare dată sau absolut de fiecare dată, când textul filosofic majoritar vrea să epuizeze absolut obiectul în afara timpului. […] Poezia e o instanţă grea-uşoară. Revine. Ea depinde de istoria interpretărilor epocii. Şi interpretările, care nu sunt ale poeziei, continuă poezia.” Aici, poetul-filosof este mai aproape de ceea ce se întâmplă realmente cu regimul variaţiunilor eidetice, ca să fiu în ton cu terminologia lui. Mai spune: „Poezia e numele unei mişcări în răspăr cu limbajul, al unui reînceput sau al unei reinstaurări. Poeticul rezidă în obligaţia fundamentală a recitirii, în obligaţia paradigmatică, nu în tema aleasă: nu există teme poetice. Nimic nu e poetic în sine.” Şi, aici, îl ia de martor pe Hegel: „Faptul de a te ţine de ceea ce e poetic în sine conduce la aberaţii.” Da, domnule Beck, „omul este aici şi acum”. Asemenea, cititorul de poezie, astfel că, dacă re-citirea unui text nu îi comunică permanenţe, nu îi comunică nimic. Iar nevoia sa de joc nu va fi satisfăcută.
Referinţe:
Beck Philippe. L'époque de la poésie, în: Littérature, N°120, 2000. Poésie et philosophie. pp. 33-44.
Jacques Rancière, La rime et le conflit. La politique du poème, în Actes du colloque Mallarmé de 1997, Mallarmé ou la'obscuruté lumineuse
Jacques Rancière, Le fil perdu. Essais sur la fiction moderne, La Fabrique, 2014
Jean-Pierre Siméon (directeur artistique du «Printemps des poètes» ), Conférence sur la Poésie, Bagnoles de l’Orne, Janvier 2001
„Realitatea nu e făcută numai din lucrurile evidente, aflate în faţa ochilor noştri, din concretul existenţei; ea e făcută şi din ceea ce este invizibil, din ceea ce este purtat în noi, din tot acel necunoscut care poartă realul vizibil; şi putem spune că poezia vizează în principal acest necunoscut care poartă realul vizibil. Ea vizează acel dincolo invizibil al realului, dar asta nu vrea să însemne că nu este realul!” (Hubert Reeves, apud Jean-Pierre Siméon). Un Philippe Beck, tributar cam prea mult lui Hegel, crede că „poezia este tehnica însăşi”. Iar Jacques Rancière îi răspunde că „poezia nu este totuşi o manieră de a scrie, ci o manieră de a citi şi de a transforma ceea ce am citit în manieră de a trăi, de a o face suport pentru o multiplicitate de activităţi: a rătăci, a colinda, a reflecta, a face exegeze, a visa. Iar condiţia pentru ca poezia să existe ca tehnică absolută este ca poezia, altfel, să existe, latentă, în toate.” De fapt, teoretizările prea „aplicate”, aduse în sfera creaţiei, se îndepărtează uneori de întâmplările reale de comunicare şi comuniune poetică. Siméon este deliberat de didactic, Beck pendulează între neajunsurile filosofiei de la finalul secolului al XVIII-lea şi eventuala salvarea cu mijloacele poeziei didactice (problemă rezolvată, de altfel, magistral de Nietzsche!), iar Rancière este interesat de o dimensiune politică a poeziei („raportul intrinsec între două lucruri: poemul, ca dispoziţie a gândirii în spaţiul material şi simbolic determinat şi politica – idee a dispoziţiei materiale şi simbolice a corpurilor în comunitate”). Este, însă, evident: Poezia nu este şi nici nu aspiră să fie filozofie (chiar dacă încalcă graniţele acesteia, adesea, râvnind la iluminări ale unor adevăruri abstracte); ea nu (mai) are nicicum valenţe didactice (cum nici etice nu aspiră a deţine, mai cu seamă că etica este supusă declinărilor istorice, pe când poezia aspiră la permanenţele spiritului uman); iar în ceea ce priveşte ştiinţa politicii, Rancière (gauchist prin definiţie) este deliberat în eroare vinovată: Poezia nu este nicidecum „dispoziţie a gândirii în spaţiul material şi simbolic determinat”! Este, mai degrabă, dispoziţie a gândirii experimentale în „spaţiul” spiritual indeterminat logocentric, pendulând incontrolabil (adică liberă de orice constrângeri exterioare) între „metafizica prezenţei“ (Derrida) şi „metafizica absenţei” (Levinas), căutând cu ardoare să devină o „artă nonreprezentaţională“, dezlegată de contingent. Poate că mai corect ar putea fi exprimată poziţia ei prin locul aflat la întretăierea „prezenţei absenţei” cu „absenţa prezenţei”, aceste nefiind nicidecum o identitate, cum ar putea părea la o privire superficială, ci un spaţiu definibil în spiritul logicii terţului inclus (sau al logicii ideilor vagi). Cum ar fi, la nivel simplificat ludic-metaforic: Poezia se adresează unui cititor absent care există.
Irepresibilitatea impulsului de a scrie poezie, egală cu irepresibilitatea nevoii de a citi poezie, derivă din nevoia permanentă de joc, pentru a se legitima (chiar dacă subconştient) ca fiinţă raţională, a fiinţei umane. Este vorba de jocul conştient, deliberat, angajat ca atare, aparent încărcat de gratuitate, al creaţiei şi „consumului” de artă, în general. Poate fi jocul acelei „rime” („l'essence de la poésie est la rime”) înţeleasă de Rancière (care, dacă are enunţuri valabile, ajunge, totuşi, şi la concluzii false!) ca o corespondenţă a „ideii de limbă” cu „ideea de idee”. Sau poate fi jocul descris, destul de didactic, dar util, de Philippe Beck: „Gândul, în poezie, nu e decât deschiderea poemului, caracterul său deschis, în special deschis. Poemul, care e obiect istoric, obligă în mod esenţial la re-citire: el este indefinit epuizabil, tor atât cât inepuizabil. E o realitate istorică, un obiect re-obiectivat, indefinit. Recitit la microscopul inacţiunii sau acţiunii. Mandelstam a scris, în 1935, două catrene cu titlul „Fierul”. (de citit la pagina …) Este chiar exemplul poemului care se epuizează şi se reciteşte, se epuizează relativ de fiecare dată sau absolut de fiecare dată, când textul filosofic majoritar vrea să epuizeze absolut obiectul în afara timpului. […] Poezia e o instanţă grea-uşoară. Revine. Ea depinde de istoria interpretărilor epocii. Şi interpretările, care nu sunt ale poeziei, continuă poezia.” Aici, poetul-filosof este mai aproape de ceea ce se întâmplă realmente cu regimul variaţiunilor eidetice, ca să fiu în ton cu terminologia lui. Mai spune: „Poezia e numele unei mişcări în răspăr cu limbajul, al unui reînceput sau al unei reinstaurări. Poeticul rezidă în obligaţia fundamentală a recitirii, în obligaţia paradigmatică, nu în tema aleasă: nu există teme poetice. Nimic nu e poetic în sine.” Şi, aici, îl ia de martor pe Hegel: „Faptul de a te ţine de ceea ce e poetic în sine conduce la aberaţii.” Da, domnule Beck, „omul este aici şi acum”. Asemenea, cititorul de poezie, astfel că, dacă re-citirea unui text nu îi comunică permanenţe, nu îi comunică nimic. Iar nevoia sa de joc nu va fi satisfăcută.
Referinţe:
Beck Philippe. L'époque de la poésie, în: Littérature, N°120, 2000. Poésie et philosophie. pp. 33-44.
Jacques Rancière, La rime et le conflit. La politique du poème, în Actes du colloque Mallarmé de 1997, Mallarmé ou la'obscuruté lumineuse
Jacques Rancière, Le fil perdu. Essais sur la fiction moderne, La Fabrique, 2014
Jean-Pierre Siméon (directeur artistique du «Printemps des poètes» ), Conférence sur la Poésie, Bagnoles de l’Orne, Janvier 2001
