Transumanismul, se spune, oferă spaţiu pentru o dezbatere foarte bogată despre impactul dezvoltărilor tehnologice şi ştiinţifice asupra evoluţiei speciei umane; are, se pare, o perspectivă umanistă şi umanocentrică, ce îi slăbeşte punctul de vedere: este o mişcare „Umanitate Plus”, al cărei scop declarat este de a „eleva”. Rădăcinile transumanismului pot fi urmărite în diverse mişcări intelectuale şi culturale de-a lungul istoriei. Deşi termenul în sine a fost inventat de biologul Julian Huxley în 1957, fundamentele gândirii transumaniste se dezvoltau de ceva vreme.
Postumanismul, pe de altă parte, are rădăcini complexe,
ce pot fi urmărite în urmă cu secole, în diverse mişcări filosofice şi
intelectuale. Un precursor, am zice, a fost existenţialismul, o şcoală de
gândire influentă mai cu seamă din secolul al XX-lea, care a contestat noţiunile
tradiţionale despre identitatea şi existenţa umană. Gânditori precum Friedrich Nietzsche
(1844-1900) şi, apoi, pe urmele sale, Jean-Paul Sartre (1905-1980) au criticat
ideile despre o esenţă sau o natură umană fixă, punând accent, în schimb, pe
libertatea individuală şi auto-crearea. Postumanismul a fost consistent influenţat
de evoluţiile tehnologice din secolul al XIX-lea, apoi de cibernetică, de la
mijlocul secolului al XX-lea. Cibernetica a explorat modul în care oamenii
interacţionează cu maşinile şi sistemele informatice, aspecte ale cărora efecte
pot fi observate astăzi chiar în gândirea transumanistă.
Contribuţii importante şi cu impact de masă au venit şi
din partea filozofilor francezi Gilles Deleuze şi Félix Guattari, care au
introdus conceptul lor de „devenire-animală” în „Mille plateaux. Capitalisme et
schizophrénie” (Minuit, 1980) [MP]. Aici, Gilles Deleuze şi Félix Guattari
definesc „devenirea-animală” la oameni. Ce este „devenirea-animală”? Iată o
întrebare dificilă. Putem cel puţin trasa câteva linii de... fugă[1].
Sunt „deveniri foarte speciale care traversează şi duc cu sine oamenii şi care
afectează animalul nu mai puţin decât oamenii.” (MP, 290) Dar prin aceasta,
Deleuze şi Guattari nu se referă la un fenomen de asemănare sau imitaţie. A „deveni-animal”
nu înseamnă a imita animalul, nu este vorba de a-l crea. A „deveni-animal” ar
fi mai degrabă o muncă asupra sinelui care necesită ascetism. „Necesită mult
ascetism, sobrietate, involuţie creativă” (MP, 342), spun Deleuze şi Guattari.
Aceasta este o muncă ce are loc la nivel „molecular”; „devenirea-animală” este
o devenire moleculară, o „devenire imperceptibilă”. Devenirile animale se
grăbesc spre o devenire imperceptibilă. Munca asupra sinelui, asceza, are
sarcina nu de a se căuta pe sine ca subiect, nu de a căuta subiectul, ca
într-un „gândesc deci exist”, ci dimpotrivă, de a experimenta un dincolo de
subiect. Aceştia au promovat, aşadar, ideea că identitatea
umană nu este definită exclusiv de biologie, ci este produsă prin relaţii cu
alte entităţi - estompând graniţele dintre oameni, animale şi maşini. N-am
putea spune că sunt dincolo de realitatea concretă cotidiană...
Abia în anii 1990, termenul
postumanism a câştigat popularitate, datorită unor cercetători precum Donna
Haraway şi Katherine Hayles.
Eseu-ul lui Haraway, „A Cyborg Manifesto” (1985), a pledat pentru o
interpretare feministă a cyborgilor: aceştia ar putea fi văzuţi ca simboluri
capabile atât de hibriditate (amestecarea inerentă în contopirea corpurilor cu
maşinile), cât şi de rezistenţă împotriva normelor convenţionale de gen.
Hayles a examinat modul în
care subiectivitatea noastră s-a schimbat prin tehnologie. Ea a explorat noul, pe
atunci, internet, unde ne mişcam nu doar degetele, ci şi gândurile. Cartea sa,
„How We Became Posthuman” (1999), a pledat
pentru o nouă înţelegere a ceea ce înseamnă să fii om şi a constatat că, în era
digitală, suntem din ce în ce mai mult definiţi de relaţiile noastre cu maşinile.
Postumanismul introduce mai
multe caracteristici definitorii care îl disting de perspectivele umaniste
convenţionale, abordând preocupări filosofice, culturale şi etice variate şi de
anvergură.
Pentru început,
postumanismul respinge noţiunea de esenţă sau identitate umană fixă, care stă
la baza umanismului tradiţional. Acesta contestă ideea că oamenii sunt definiţi
exclusiv prin structura lor biologică şi explorează modalităţi de a depăşi
aceste limitări prin tehnologie sau schimbare culturală.
În al doilea rând,
postumanismul recunoaşte interconectarea şi interdependenţa nu doar dintre
oameni, ci şi dintre oameni şi animale, maşini sau ecosisteme. Cu alte cuvinte,
a fi viu implică mai mult decât a fi simplu om.
În al treilea rând, este
ceea ce s-ar putea numi partea tehnică. Postumaniştii sunt interesaţi de modul
în care tehnologia ne modelează experienţa de a fi în lume şi cine suntem ca
indivizi - sugerând chiar că va fi esenţială pentru evoluţia noastră viitoare
ca specie. Unii solicită tehnologii „transumane” care ar putea stimula
capacitatea cognitivă sau funcţia fizică.
O a patra caracteristică este etică: întrebarea dacă anumite intervenţii tehnologice asupra umanităţii ar fi morale. Exemplele includ autonomia corporală, consideraţiile de justiţie socială privind accesul la noile tehnologii şi sustenabilitatea mediului, având în vedere impactul unor tehnologii emergente asupra ecosistemelor.
Efectul general al acestor patru caracteristici este că postumanismul ne îndeamnă să ne întrebăm ce înţelegem prin „a fi oameni” în acest moment particular în care relaţia noastră cu tehnologia s-a schimbat atât de dramatic - amintindu-ne, în acelaşi timp, (ca şi cum ar fi necesar) cât de strâns conectate sunt deja toate fiinţele vii de pe Pământ.
Transumanismul este
o filozofie care se foloseşte de tehnologii avansate pentru a depăşi limitele
umane şi a consolida facultăţile umane. Mişcarea se bazează pe progresele din
ingineria genetică, neuroştiinţă, tehnologie cyborg şi inteligenţă artificială
(IA) pentru a ajuta oamenii să dezvolte capacităţi intelectuale, fizice şi
psihologice mai puternice. Un obiectiv major este prelungirea vieţii. Adepţii
săi speră să elimine complet îmbătrânirea prin terapii care pot încetini sau
inversa procesul. Oamenii de ştiinţă studiază intervenţii precum alungirea
telomerilor sau medicina regenerativă. Îmbunătăţirea cognitivă este, de
asemenea, un aspect proeminent. Interfeţele creier-computer (BCI), care
conectează minţile direct la maşini, ar putea extinde multe aspecte ale
inteligenţei umane - memoria, capacitatea de învăţare şi performanţa cognitivă
generală - şi ar putea permite oamenilor să se integreze mai perfect cu sistemele
de inteligenţă artificială. Proiectul Neuralink al lui Elon Musk, spre
exemplu, vizează, în cele din urmă, implanturi care ar oferi umanităţii o relaţie
simbiotică cu inteligenţa artificială. Un alt exemplu de ceea ce propun
transumaniştii este îmbunătăţirea capacităţilor fizice dincolo de limitele
naturale. Aceasta ar putea include membre protetice care oferă o forţă mai mare
decât cele compuse exclusiv din carne şi oase. Ar putea încorpora, de asemenea,
exoschelete concepute pentru operaţiuni militare sau alte munci extenuante din
punct de vedere fizic, care sporesc forţa şi rezistenţa prin augmentarea, mai
degrabă decât înlocuirea musculaturii biologice. Toţi transumaniştii împărtăşesc
o viziune optimistă asupra acestui viitor amplificat tehnologic: aceea că ne va
ajuta să ne realizăm întregul potenţial ca indivizi, îmbunătăţind în acelaşi
timp societatea la nivel global.
Să zicem că a început ca un concept filosofic bazat pe umanismul evoluţionist al lui Pierre Teilhard de Chardin şi Julian Huxley la mijlocul secolului al XX-lea. Teilhard de Chardin a vorbit despre „un fel de Trans-Uman în inima supremă a lucrurilor” în eseul său din 1950, „Du préhumain à l'ultra-humain ou «Les Phases d'une planète vivante»”. „Trans-umanul” său a fost un concept evoluţionist legat de viitorul spiritual/uman. Acest lucru l-a inspirat pe prietenul său, Sir Julian Huxley, să scrie despre transumanism, în 1957: „Specia umană poate, dacă doreşte, să se transcende pe sine - nu doar sporadic, un individ aici într-un fel, un individ acolo în alt fel - ci în întregul ei, ca umanitate. Avem nevoie de un nume pentru această nouă credinţă. Poate că transumanismul va servi la asta: omul rămâne om, dar se transcende pe sine, prin realizarea de noi posibilităţi ale şi pentru natura sa umană. Suntem deja îndreptăţiţi în convingerea că viaţa umană, aşa cum o cunoaştem în istorie, este o improvizare jalnică, înrădăcinată în ignoranţă; şi că ar putea fi depăşită de o stare de existenţă bazată pe iluminarea cunoaşterii şi a înţelegerii, la fel cum controlul nostru modern asupra naturii fizice bazat pe ştiinţă transcende bâlbâielile tentativelor strămoşilor noştri, care erau înrădăcinate în superstiţie şi secret profesional.” (Julian Huxley, „New Bottles for New Wine”, 1957) El şi colaboratorii săi au promovat, totuşi, evoluţia conştientă, o idee care apăruse deja la filosoful romantic german Friedrich Wilhelm Joseph Schelling, la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Filosoful suedez Nick Bostrom, preşedinte al Institutul Viitorului Umanităţii de la Universitatea din Oxford, afirmă, însă, în 2005, că postumanismul este una dintre cele mai extreme forme de transumanism. Este legat de impulsul high-tech de a crea aşa-numita superinteligenţă a maşinilor. Bostrom descrie o persoană postumană ca fiind una cu cel puţin o capacitate postumană, cum ar fi o „capacitate centrală generală care depăşeşte cu mult maximul atins de orice fiinţă umană actuală fără a recurge la noi mijloace tehnologice”. Bostrom include trei domenii ale vieţii umane: „durata sănătăţii... cunoaşterea... emoţia” (Nick Bostrom, „Why I want to be a posthuman when I grow up”, 2008). Necesitând intervenţie tehnologică, postumanii sunt în esenţă o specie nouă sau hibridă. Conceptele înrudite includ cyborg şi android. Termenul cyborg este o formă prescurtată a „organism cibernetic” şi a apărut din cibernetică în anii 1960. De asemenea, a fost în centrul unor multe dezbateri în studiile culturale şi feministe, cea mai faimoasă fiind „A Cyborg Manifesto” al Donnei Haraway, amintită mai sus.
Pentru a crea o viziune echilibrată asupra viitorului potenţial al umanităţii şi semnificaţiile divergente ale transumanului, postumanului şi supraumanului, trebuie să apreciem rădăcinile istorice ale transumanismului, aşa cum o face, de exemplu, Jennifer M. Gidley, de la Universitatea de Tehnologie din Sydney, Australia, în eseul din volumul „Critical Terms in Futures Studies”, 2019. Ideile evoluţioniste erau deja de actualitate printre filosofi, chiar cu un secol înainte de Darwin şi chiar mai devreme. Dar ele se concentrau pe conştiinţă şi dezvoltare umană ca ideal cultural, estetic şi spiritual. Filosofii germani de la sfârşitul secolului al XVIII-lea au prefigurat potenţialul uman şi mişcările de psihologie pozitivă din secolul al XX-lea. Spre deosebire de darwinismul social al lui Comte şi Spencer, doi filozofi europeni notabili au explorat impactul evoluţiei darwiniste asupra viitorului uman. Ideile lui Friedrich Nietzsche despre Supraom (Übermensch - un termen care a fost însuşit de ideologia naţional-socialistă pentru a concepe Herrenmensch - rasa superioară) au fost bazate pe surse clasice şi medievale, alături de evoluţia biologică a lui Darwin, scrierile idealiste germane despre evoluţia conştiinţei şi erau profund legate de ideile sale despre libertate. La fel ca Nietzsche, Henri Bergson a văzut supraomul izvorând din fiinţa umană, în acelaşi mod în care oamenii au apărut din animale. (Henri Bergson, „L'Evolution Creatrice”, 1907). În paralel cu eforturile lui Nietzsche şi Bergson, Rudolf Steiner a scris la fel de controversat despre evoluţia viitorului uman, folosind concepte precum „sine spiritual” şi „om spiritual” (Rudolf Steiner, „The evolution of consciousness as revealed through initiation knowledge”, 1926). În acelaşi timp, activistul politic indian Sri Aurobindo a conceput o noţiune de „Supraom”, fiinţă umană viitoare în evoluţie conştientă (Aurobindo, „The life divine”, 1914). Atât Steiner, cât şi Sri Aurobindo au fondat sisteme educaţionale aliniate la modelul german Bildung de dezvoltare umană holistică. În prezent, cercetări semnificative contrazic afirmaţia tehnotransumanistă conform căreia puterile supraomeneşti pot fi atinse doar prin îmbunătăţiri tehnologice, biologice sau genetice. Cercetări ample în trei domenii arată că oamenii au capacităţi mult mai mari în multe domenii decât recunoaştem. Aceste domenii sunt: viitorul corpului, evoluţia culturală şi psihologia dezvoltării adulţilor.
Poate că ne-am
putea gândi, la modul practic la unele evenimente istorice astăzi banale:
apariţia primului vibrator în budoarul unei doamne ori al primului stimulator
cardiac, pacemaker, implantat în corpul unui om. Desigur, nu eram încă la
nivelul „Cyborg”, dar nici foarte departe. Iată şi un exemplu de realizare
practică superioară de aceste gen. Benjamin D. Ross, de la University of North Texas, scrie
despre „Transhumanism: An Ontology of the World's Most Dangerous Idea”. Conform
publicaţiei The Guardian, aflăm că artistul avangardist Neil Harbisson
este primul care este recunoscut oficial ca cyborg de către un guvern: Regatul
Unit a permis ca antena sa grefată chirurgical să fie inclusă ca parte a
corpului în fotografia sa din paşaport. Născut cu o formă extremă de daltonism,
Harbisson a început să cerceteze tehnologiile senzoriale care reinterpretau frecvenţa
culorii în vibraţii sonore. Apoi a memorat diferitele vibraţii emise de
senzorul său şi a creat un aparat de antenă care a fost implantat chirurgical
în capul său. Harbisson explică motivul procedurii ca fiind dorinţa de a fi
„...un alt fel de fiinţă umană... nu simt că folosesc tehnologie... simt că
sunt tehnologie”. Motiv pentru care Harbisson susţine că a grefa o antenă pe
craniu nu este o modificare superficială a corpului - este o îmbunătăţire
tehnologică. Bioconservatorul Michael J. Sandel caracterizează îmbunătăţirea
drept dorinţa de a „make ourselves better than well [ne face mai buni decât mai
bine]” („The Case Against Perfection”, Oxford
University Press, 2011). Antena lui Harbisson se califică
drept îmbunătăţire, deoarece merge dincolo de restaurarea lui la un nivel
anterior de normalitate. O îmbunătăţire tehnologică implică ridicarea capacităţilor
umane dincolo de o anumită linie de bază sau, ca în cazul lui Harbisson,
crearea unei capacităţi noi. Antena lui Harbisson îi permite să simtă culorile şi,
astfel, să le experimenteze într-un mod care nu este disponibil celor
neîmbunătăţiţi. După ce a asociat frecvenţele cu numele anumitor culori, cyborgizarea
lui Harbisson a dus la un sens complet nou: capacitatea de a „simţi” ceea ce
ochii săi ar trebui să vadă. De exemplu, antena, pe care o numeşte „eyeborg [ochiborg]”,
îi permite să perceapă infraroşu şi ultraviolet. În acest fel, Harbisson
subliniază faptul că eyeborg-ul l-a eliberat fără echivoc „pentru a deveni
altceva”. Trebuie menţionat că restaurarea simţului culorilor de către
Harbisson nu este neapărat o preocupare. Mai degrabă, ceea ce este pus sub
semnul întrebării este modul în care eyeborg-ul a accelerat dorinţa lui
Harbisson de a se înlocui şi mai mult pe sine şi pe ceilalţi cu tehnologie. Această
accelerare a dorinţei poate fi văzută pe site-ul său web dedicat ajutării
tuturor. Părţile interesate devin cyborgi. Chiar deasupra unui buton intitulat
„alătură-te nouă”, Harbisson scrie: „Suntem prima generaţie capabilă să decidă
ce organe şi simţuri vrem să avem”. Eyeborg-ul a intensificat dorinţa lui
Harbisson de a transforma toţi oamenii în cyborgi. Harbisson a afirmat că
extinderea şi îmbunătăţirea simţurilor ar trebui normalizate şi a numit mişcarea
culturală care afirmă reproiectarea cibernetică „cyborgism”. Această îmbunătăţire
tehnologică radicală şi-a depăşit imediat contextul: din propria sa experienţă
de depăşire a daltonismului, Harbisson consideră că toate simţurile umane ar
trebui să fie deschise modificărilor tehnologice nelimitate. Argumentând pentru
posibilitatea ca toată lumea să devină un cyborg transuman, Harbisson face o
afirmaţie consistentă asemănătoare cu ultima fiinţă umană a lui Zarathustra. Niciun
păstor şi o singură turmă! Fiecare îşi doreşte acelaşi lucru, fiecare este la
fel şi oricine simte diferit merge voluntar în spitalul de nebuni. „Odinioară, întreaga
lume era nebună” - spun cei mai rafinaţi, clipind. Ceea ce a început ca un
răspuns creativ la pierderea simţului culorilor, s-a accelerat rapid în dorinţa
de a utiliza tehnologia pentru a îmbunătăţi orice simţ şi a înlocui orice organ
- indiferent dacă există sau nu o problemă medicală. Accelerarea dorinţei în
cyborgism este similară cu scopul precedentului om de a inventa fericirea
printr-o lume în care „fiecare îşi doreşte acelaşi lucru” şi „fiecare este la
fel”. Deşi nu toată lumea va dori exact aceeaşi îmbunătăţire, toată lumea va dori
totuşi să-şi extindă simţurile dincolo de corp prin tehnologie. Adică, Harbisson
îşi imaginează o lume în care cyborgizarea devine omniprezentă - toată lumea ar
trebui să îşi dorească asemănarea unei îmbunătăţiri cyborg. Dincolo de corp ar
fi „nebunie”. De exemplu, partenera artistică a lui Harbisson, Moon Ribas, are
implantat în picioare un senzor seismic care îi permite să simtă cutremure oriunde
pe planetă în timp real. Implanturile ei pot simţi, de asemenea, activitatea
seismică de pe Lună, prin traducerea semnalelor primite din spaţiu în vibraţii,
devenind astfel un „senstronaut”. Ribas consideră că, arătându-le oamenilor posibilitatea
de a-şi extinde simţurile, toţi oamenii vor dori în cele din urmă să devină
senstronauţi cibernetici. Pentru a atinge acest obiectiv, Ribas şi Harbisson au
fondat împreună Fundaţia Cyborg - o organizaţie internaţională care îşi propune
să ajute toţi oamenii să devină cyborgi, precum şi Societatea Transpecies - o
asociaţie care îi apără pe cei cu identităţi non-umane.
Nietzsche critică accelerarea dorinţei provocată de progresul tehnologic din perspectiva secolului al XIX-lea. El vede ştiinţa timpului său condusă de o „manie” de a găsi echilibrul şi de a atinge asemănarea. În Genealogia moralei, el scrie critic despre acest spirit - ceea ce numeşte o luptă insaţiabilă pentru controlul „animalelor, naturii şi zeilor” şi „inventivitatea complet lipsită de scrupule a tehnicienilor şi inginerilor”. Această critică se aplică şi ambiţiilor transumaniste ale lui Harbisson şi Ribas - „inventivitatea” lor are ca rezultat noi simţuri postumane dobândite de dragul lor şi are ca rezultat convingerea că asemănarea este benefică. Pentru Nietzsche, această utilizare a ştiinţei şi tehnologiei este pur şi simplu un alt mod care tratează condiţia umană ca pe ceva de care trebuie scăpat, dar, important, este şi simptom al morţii lui Dumnezeu şi al apariţiei de rezultate ale idealului ascetic în care Nietzsche descrie o persoană care intră într-o piaţă şi declară sumar că Dumnezeu este mort. Semnificaţia acestui pasaj apare atunci când Nietzsche scrie: „«Wohin ist Gott?» rief er: «Ich will es euch sagen!» Wir haben ihn gotötet - ihr und ich! Wir sind seine Mörder! Aber wie haben wir das gemacht? Wie vermochten wir das Meer auszutrinken? Wer gab uns den Schwamm, um den ganzen Horizont wegzuwischen? Was taten wir, als wir diese Erde von ihrer Sonne losketten? Wohin bewegt sie sich nun? ” [«Unde este Dumnezeu?», a strigat el. «Îţi voi spune!» L-am ucis – tu şi eu! Suntem ucigaşii lui! Dar cum am făcut-o? Cum am putut să bem marea până o secăm? Cine ne-a dat buretele să ştergem întregul orizont? Ce am făcut de am rupt acest pământ de soarele său? Încotro se duce acum?] - Der tolle Mensch. Întrebând dacă această faptă este prea măreaţă, Nietzsche semnalează că, deşi se presupune că L-am „ucis” pe Dumnezeu, nu am eliminat nevoia de Dumnezeu.
Cyborgul funcţionează ca un substitut pentru Dumnezeu în cadrul transumanismului lui Harbisson. Deşi Dumnezeu este mort, ne agăţăm totuşi de un ideal, în ciuda absenţei Sale - continuăm să înlocuim nenumăraţi zei în locul Lui.
[1] «...Cât despre liniile de fugă, ele nu constau
niciodată în a fugi de lume, ci, mai degrabă, în a face lumea să fugă, să
scape, să plesnească... şi nu există sistem social care să nu scape pe la toate
capetele sale, chiar dacă segmentele lui nu încetează să se întărească, să
devină din ce în ce mai dure pentru a colmata liniile de fugă. Nimic imaginar
sau simbolic într-o linie de fugă. Nimic mai activ decât o linie de fugă, la
animal şi la om. ... În fiecare moment, ce anume scapă, fuge într-o societate?
Tocmai pe liniile de fugă se inventează noi arme, pentru a le opune marilor
arme de stat... frecvent... un grup, un individ funcţionează el însuşi ca o
linie de fugă; o creează mai curând decât o urmează, este mai curând el însuşi
arma vie pe care o meştereşte decât o ia de la alţii. Liniile de fugă sunt
realităţi; şi sunt extrem de periculoase pentru societăţi, chiar dacă acestea
nu pot să se lipsească de ele şi uneori chiar le menajează.» (Gilles Deleuze et
Félix Guattari)
